Ultimul blog pe anul asta si ce imi doresc in 2018

         Ultima zi din an.. 31 decembrie 2017 . Am avut un an bun, as putea spune. Anul 2017 a fost unul plin de evenimente, inclusiv cel mai mare din viata mea de pana acum, venirea pe lume a micutei mele. Desigur, au fost si multe zile grele, triste, dureroase. Si am invatat multe anul asta. Cea mai importanta lectie a fost aceea ca, desi sunt lucruri multe pe care eu nu le pot schimba, depinde de mine cum reactionez in fata lor. Am puterea sa aleg!

        Si am ales sa fiu fericita! Da, am ales. Pentru ca in ciuda a orice imi arunca viata in ochi in fiecare zi, fericirea e o alegerea.  Am trait o perioda cu ideea ca fericirea mi se cuvine, ca ea inseamna doar realizarea neta a tuturor viselor mele, ca e o destinatie finala, intr-un fel. Si am suferit,si Dumnezeule, cat am gresit!

        Probabil te intrebi cum. Prin faptul ca nu am inteles ca fericirea este pur si simplu o stare de spirit. Fericirea este acolo unde imi doresc eu sa fie!

        Cand am inteles, mi-am dorit mai mult pentru mine. Mi-am dorit sa fiu fericita. Si am fost, si inca mai sunt. Pentru ca am inteles ca o zi ploioasa nu inseamna neaparat o zi in care sunt obligata sa ma plictisesc in casa; am inteles ca daca cei din jur nu actioneaza conform asteptarilor mele, nu e vina lor, e a mea; am inteles ca nu pot controla totul in jurul meu, si ca desi am vise mari, care se vor materializa dupa multa munca si ceva mai tarziu, nu ma impiedica nimic sa am si vise mici, usor realizabile, care sa imi aduca fericire.
       
          Am inceput deci, sa ma bucur de agitatia din viata mea, si deopotriva de plictiseala care se instaleaza din cand in cand. Am descoperit activitati care imi plac, si despre care nu aveam idee, si am inceput sa le fac. Am iertat, am facut pace cu mine si mi-am vindecat sufletul. Am luat viata mai in gluma, si am descoperit ca seriozitatea nu ma prinde chiar atat de bine cum credeam.
  
       Am inlaturat raul din viata mea. In general nu tin prea mult de lucrurile care imi fac rau, dar au fost de-a lungul anilor cateva care au ramas cu mine indiferent ce am facut. Astazi sunt o alta eu; mai linistita, mai relaxata, mai odihnita. Pentru ca am ales sa fiu fericita!

         Asa ca, "make your choice!" cum zice englezu'. Fii mai  fericit, mai plin de viata, mai bun cu tine si cu ceilalti! Permite-i anului 2018 sa te aduca la cea mai buna versiune a ta! La multi ani!

Limita dintre aparente si viata adevarata

           Unde se termina aparentele, si unde incepe viata adevarata? Suntem buni la aparente, pentru ca aflam de mici ca nimeni nu trebuie sa stie ce e la noi in casa, ca strainii rad de noi daca nu le aratam cea mai buna versiune posibila a noastra. Aflam ca problemele noastre, in mainile lor, sunt un fel de ziar de duminica pe care il rasfoiesc si discuta langa o cafea. Un fel de desert cu 0 calorii. "Ai auzit ce a patit X?"; " Daca nu facea -- nu mai ajungea asa!" si exemplele pot continua la nesfarsit. Asa ca ne ascundem. Ne creem o viata ideala, si o prezentam fara lipsuri, probleme si certuri lumii .

         Dar oare cand este prea mult? Atunci cand viata noastra din afara casei nu mai seamana deloc cu cea dinauntrul ei? Cand ajungem sa credem si noi jumatate din minciunile pe care le tesem in ochii celorlalti? Am auzit o vorba mai demult "nu e minciuna daca nu stiu si cei pe care ii minti"; am ras atunci, insa crescand am inteles. Un fel de " Hotul neprins, negustor cinstit" . Dar se naste totusi, o alta intrebare: Daca tu stii ca e minciuna, nu face asta lucrurile sa ramana la fel de neadevarate? Reusesti cumva sa te convingi ca nu e minciuna decat daca stiu si ceilalti ca este? Daca da, cum? Si ce se intampla daca ceilalti afla? Sau cand obosesti sa mai pastrezi aparentele? Nu vei fi judecat mai aspru decat te temi acum ca vei fi?

       Unde se termina aparentele? Unde incepe viata adevarata? Unde este limita dintre masa plina pe care ai pus-o pe Facebook sau Instagram si felia de paine cu cascaval pe care o ai in fata defapt? Sau dintre viata fericita careia stau marturie toate pozele tale si singuratatea si tristetea care domneste de cealalta parte a usii de la intrare? Unde se termina prima si incepe cealalta? La usa casei? Dincolo de usa dormitorului? La usa sufletului zic eu. In suflet nu intri incaltat, nu intri cu minciuni! Chiar daca fiecare om din lumea asta iti vede fericirea si opulenta pe care te chinui atat sa le afisezi, sufletul tau iti aminteste constant cum stau lucrurile defapt. Mintea o mai poti pacali, dar sufletul vine si te intreaba " Cu ce te ajuta, oare, faptul ca ceilalti cred ca esti mai bun, mai fericit, altfel decat esti defapt? Si cand obosesti sa te mai ascunzi, intelegi ca e minciuna, chiar daca ceilalti nu au aflat inca!

Scuza-ma, mi-ai ranit sentimentele!

        O carte de comunicare peste care am dat recent spune ca atunci cand cineva te jigneste in vreun fel sa ii raspunzi "Scuza-ma, dar mi-ai ranit sentimentele!". Mi s-a parut un sfat bun, si mi-am promis ca o sa il pun in aplicare. Doar ca atunci cand sentimentele mele au fost ranite, a fost atat de adanc si dureros, incat am ramas acolo, nemiscata, fara sa fiu in stare sa scot un cuvant.
 
           Mintea mea nu doar spunea, ci urla cu toata puterea cuvintele,dar buzele mele nu se miscau. Dupa cateva minute de stat asa, ca o entitate fara suflet, privind in gol am reusit sa spun " M-ai ranit!". Sufletul de langa mine mi-a raspuns prompt, fara ezitare "Nu e adevarat!" si am tacut din nou.
   
           Trecand o noapte peste intamplarea cu pricina, m-a facut sa ma gandesc la faptul ca si eu am avut acelasi raspuns de nenumarate ori, daca nu catre persoana care suferea, macar mi-am spus mie "Nu am ranit atat de tare." Dar cine suntem noi sa decidem? Cine suntem noi, ca atunci cand un alt suflet ne spune ca l-am ranit, noi sa stim ca nu e asa? De unde stim?

             Adevarul este ca nu stim! Ne spunem asa ca sa ne micsoram vinovatia. Vinovatie care nu dispare de tot, pentru ca undeva, intr-un colt al mintii, suntem constienti ca noi nu am avut dreptate, am ranit un suflet. Picioarele unui om ocupa pe pamantul asta mare cativa zeci de centimetri, dar in jurul lui, pe kilometri intregi se intinde orgoliul, si uite asa ne calcam unii altora orgoliul in picioare, si nu admitem ca am gresit, fie doar si pentru linistea celuilalt. Pentru a-l lasa pe el sa castige lupta asta inutila, macar o data. Noi continuam sa luptam, cu toata puterea, toata viata, incercand sa ne extindem orgoliul pana la ultima suflare, inghesuindu-i pe altii care fac la fel.

         Revenind la sfatul din carte, e intr-adevar unul foarte bun,am inteles asta in suferinta mea, provocata de o vorba neinsemnata in alt context.  Dar eu as mai adauga ceva. "Scuza-ma, mi-ai ranit sentimentele, si nu ai dreptul sa decizi ca nu este asa!" . Nu simtim in locul altora, nu stim cat i-a lovit de tare cuvantul pe care noi l-am aruncat fie plini de furie, fie razand cu ironie. "Indiferent de ce crezi tu, mi-ai ranit sentimentele!"