Despre prosti cu si fara ghilimele!

         Prostii sunt o realitate a vietii noastre. Prostia la fel. De multe ori suntem si noi prosti,sau manifestam momente de prostie care in retrospectiva ne fac sa ne dam una in cap, sa nu ne vina sa credem ca noi am facut asta. Dupa parerea mea prostii se impart in 2 mari categorii: prosti si "prosti". Definitia din DEX a prostului este asta: "PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s. m.și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac " . Tot in DEX se gaseste si definitia "prostului", desi nu e punctata asa: "♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul"
    
         Prostul clasic e usor de recunoscut, in special din cauza faptului ca el nu stie ca e prost, e foarte galagios, si isi sustine cu vehementa parerile, care de cele mai multe ori nu au nici cea mai mica legatura cu realitatea. De la gramatica, la sanatate, bani, copii, prostul are intotdeauna o parere despre orice, pe care si-o sustine in nestiinta lui fara sa accepte ca ar putea fi gresita. De asemenea este intotdeauna insotit de cel putin 2 altii ca el, care sunt in totalitate de acord cu el. Ei cred ca stiu deja tot ce este de stiut si nu mai au nimic de invatat de la nimeni.  Daca vorbim de social media sunt in grupuri de cel putin 5 pana la  20. In popor este o vorba "Nu te pune cu prostul, ca te aduce la nivelul lui si te bate cu experienta", ar fi bine sa o asculti.

        "Prostul"  nu este prost prin nestiinta ci prin empatia si generozitatea peste masura. Este acela care dupa ce i-au iesit basici in gura ca s-a fript cu ciorba mananca si al doilea castron in speranta ca aia nu mai frige. Aici vorbim de 3 subcategorii: Cel care dupa ce ti-a dat geaca de pe el si tu i-ai vandut-o, vine si iti da si camasa, sa ai si tu ca poate esti amarat, cel care iti da geaca si dupa ce i-ai vandut-o da camasa altcuiva, si cel care dupa ce i-ai vandut geaca realizeaza ca l-ai prostit, iti spune ca ar trebui sa iti fie rusine, si isi pastreaza camasa pe el.

            Atat prostul cat si " prostul" nu se invata minte aproape niciodata. Unul pentru ca nu poate, celalalt pentru ca nu vrea. Unul din cauza iq-ului mic, celalalt din cauza inimii prea mari. Insa de amandoi ar cam trebui sa te feresti. De primul pentru ca te va face sa iti doresti sa il ajuti sa invete ce e gresit si corect si vei depune o munca nebuneasca dupa care nu vei obtine nici un rezultat, ci din contra te vei simti tu mai prost decat el,iar de al doilea pentru ca va dori aproape intotdeauna sa te "infecteze" cu bunatatea si darnicia lui. Sa te invete sa dai tot ce ai, ca sa te simti si tu la fel de bine ca si el. Daca nu esti atent, unul din ei tot ti-o va face...

          Fiecare dintre noi este cel putin odata in viata "prost de ocazie", adica face o prostie atat de mare incat nici lui nu ii vine sa creada ca a facut-o. Insa ceilalti, nu se lecuiesc aproape niciodata. Si nici nu vor disparea vreodata dintre noi, daca asta credeai. Cum spune vorba aia "Mama prostilor e mereu gravida" !

Fenomenul "Sunt mai bun pentru ca stau la bloc"

        In ultima vreme am vazut pe retelele de socializare, Facebook in special, un fenomen cel putin deranjant. Hai sa stergem pe jos cu cei care muncesc, sau sunt de la tara, practic cu oricine nu are totul de-a gata de la mamica si taticu. De obicei nu sunt foarte vocala in ceea ce priveste astfel de fenomene, prefer sa nu imi incarc mintea cu negativitati; dar am vazut ieri un post care a trezit in mine mandria de fata de la tara, ca sa spun asa.

          Nici macar nu am dat atentie persoanei care a postat, pentru ca am vazut destul de multe de genul in ultima vreme, dar asta este cel mai putin important, pentru ca am observat ca e o ideologie din ce in ce mai raspandita. Ca sa va lamuresc, postarea suna cam asa : "Daca tu iti pui poze in club si eu stiu ca asta-vara strangeai lucerna, cum facem?" parafrazez,nu citez, pentru ca nu am retinut complet "citatul".

           Cum spuneam, s-a trezit in mine mandria aia de fata de la tara, care nu doar o data a fost la adunat una alta in sezonul recoltei. Asa ca vreau, si chiar incerc din rasputeri sa inteleg logica. Daca esti de la tara nu poti sa mergi in club? Sau e ok atata timp cat nu mergi la munca campului? E o rusine, asa ca o moda noua, sa muncesti pentru ce ai? A devenit clubul sau orice fel de iesire in societate doar pentru cei care stau la bloc?

          Cu ce e mai bun cel care sta la bloc si ii da mama sau tata de o bere si intrarea in club decat ala care sta la tara si isi munceste banii? Si cand spun ca munceste, crede-ma, nu glumesc. E destul de greu sa faci fata muncii campului. Nu ma intele gresit, nu am nimic nici cu astia de la bloc, si eu stau tot la bloc in prezent. Am ceva cu astia care cred ca sunt mai buni doar pentru ca stau la oras si nu la sat.

            Una peste alta, cred ca astia care traiesc dupa ideea ca munca e pentru fraieri, s-ar putea in cativa ani sa ii salute cu " Buna ziua, sefule!" pe cei de care rad azi ca au strans vara trecuta lucerna. Nu va mai creati valori false, ca sa va multumiti cu cine sunteti. Munciti fratilor, nu neaparat fizic, munciti cu capul sa cresteti in fiecare zi mai mult. Daca tot vreti sa va traiti viata dupa principii, gasiti niste principii sanatoase, care sa va ajute sa deveniti mai buni in ceea ce faceti. Gasiti in scop si mergeti catre el in fiecare zi. Injosirea altora nu va ridica pe voi, oricati ati injosi. Fiti mai buni in ceea ce faceti, indiferent de cei din jurul vostru. Autocritica are tendinta sa ajute mai mult decat lauda de sine.

           Pe final va zic doar atat, make poze in club si lucerna, not war! Si va las o poza cu mine in floare varstei cand eram Regina Pasunilor, sa va amuzati si voi putin.(Si nu, pe mine inca nu ma saluta nimeni cu "Buna ziua, sefa!"... Din pacate ) Si poate va da de gandit putin despre ce ar trebui sa va faca sa va fie rusine si ce nu.

Un minut sa-mi plang de mila!

       A fost o vreme in viata mea in care ma simteam invincibila. Eram sigura ca pot ajuta pe toata lumea, si nu am nevoie de nimeni care sa ma ajute pe mine. Si aveam dreptate... La vremea aceea. Eram stapana pe situatie, eram stapana pe viata mea, si astazi sunt! Si oamenii.. Oamenii din jurul meu s-au obisnuit sa fiu mereu acolo pentru ei, sa ii ajut orice ar fi, oricand si in orice circumstante. S-au obisnuit sa nu am nevoie de ajutor, iar eu m-am obisnuit sa nu il cer...

        Ce nu stiam atunci este ca, odata cu trecerea anilor, lumea de pe umerii mei va deveni mai grea, si va fi din ce in ce mai greu sa pasesc drept, fara nimeni care sa ma ajute sa mentin echilibrul. Si va deveni cu atat mai greu sa echilibrez mersul celorlalti, odata ce eu ma clatin. Oamenii s-au obisnuit sa nu intrebe daca am nevoie de ajutor, ci sa spuna "O sa te descurci!"," Rezolvi tu cumva!", "Te vei adapta!". Si in fiecare zi imi vine sa dau drumul intregii greutati de pe umerii mei, sa o las sa cada, sa ii chem pe ei sa stranga mizeria. Dar nu pot!

        Dar nu pot, pentru ca trebuie sa ma descurc, sa rezolv eu cumva, sa ma adaptez! Asa ca merg inainte,cocosandu-ma incet cu lumea mea si bucati din lumea lor, a tuturor atarnandu-mi pe umeri, aproape strivindu-ma! Ce stiu sigur este ca nu m-ar deranja sa primesc ajutor din cand in cand, dar nici nu stiu cum sa il cer, si nici nu vreau! Nu este in fiinta mea sa cer ajutor, sa creez drama, si nici in cei de langa mine sa vada..

         In engleza e un termen " taking people for granted " corespondentul in romana ar fi ca iei oamenii de buni, au fost acolo dintotdeuna, si esti convins ca vor fi intotdeauna, asa ca nu te deranjezi sa vezi dincolo de asta. Nu te intrebi daca vor fi intr-adevar vor fi in continuare langa tine indiferent de circumstante.

         Asa ca dupa ani in care am fost "luata de buna" s-a trezit in mine ceva. Un sentiment. O amestecatura de furie, frustrare si dezamagire care ma umple de fiecare data cand aud "Te descurci tu!", de fiecare data cand as vrea sa am un minut pentru mine, un minut in care sa imi plang de mila si celalalt doar sa asculte si sa inteleaga, sau macar sa pretinda ca intelege. M-as multumi cu atat. Dar nu, pentru ca nu e timp. Nu am un minut de irosit, nu-i asa? Si tac. Ma inchid cu un zambet si ascult, inteleg si pretind ca inteleg. Pentru ca trebuie sa fiu invincibila, pentru ca altii au nevoie de un minut sa isi planga de mila, pentru ca minutul meu e al lor deja. Eu nu am un minut!