Un minut sa-mi plang de mila!

       A fost o vreme in viata mea in care ma simteam invincibila. Eram sigura ca pot ajuta pe toata lumea, si nu am nevoie de nimeni care sa ma ajute pe mine. Si aveam dreptate... La vremea aceea. Eram stapana pe situatie, eram stapana pe viata mea, si astazi sunt! Si oamenii.. Oamenii din jurul meu s-au obisnuit sa fiu mereu acolo pentru ei, sa ii ajut orice ar fi, oricand si in orice circumstante. S-au obisnuit sa nu am nevoie de ajutor, iar eu m-am obisnuit sa nu il cer...

        Ce nu stiam atunci este ca, odata cu trecerea anilor, lumea de pe umerii mei va deveni mai grea, si va fi din ce in ce mai greu sa pasesc drept, fara nimeni care sa ma ajute sa mentin echilibrul. Si va deveni cu atat mai greu sa echilibrez mersul celorlalti, odata ce eu ma clatin. Oamenii s-au obisnuit sa nu intrebe daca am nevoie de ajutor, ci sa spuna "O sa te descurci!"," Rezolvi tu cumva!", "Te vei adapta!". Si in fiecare zi imi vine sa dau drumul intregii greutati de pe umerii mei, sa o las sa cada, sa ii chem pe ei sa stranga mizeria. Dar nu pot!

        Dar nu pot, pentru ca trebuie sa ma descurc, sa rezolv eu cumva, sa ma adaptez! Asa ca merg inainte,cocosandu-ma incet cu lumea mea si bucati din lumea lor, a tuturor atarnandu-mi pe umeri, aproape strivindu-ma! Ce stiu sigur este ca nu m-ar deranja sa primesc ajutor din cand in cand, dar nici nu stiu cum sa il cer, si nici nu vreau! Nu este in fiinta mea sa cer ajutor, sa creez drama, si nici in cei de langa mine sa vada..

         In engleza e un termen " taking people for granted " corespondentul in romana ar fi ca iei oamenii de buni, au fost acolo dintotdeuna, si esti convins ca vor fi intotdeauna, asa ca nu te deranjezi sa vezi dincolo de asta. Nu te intrebi daca vor fi intr-adevar vor fi in continuare langa tine indiferent de circumstante.

         Asa ca dupa ani in care am fost "luata de buna" s-a trezit in mine ceva. Un sentiment. O amestecatura de furie, frustrare si dezamagire care ma umple de fiecare data cand aud "Te descurci tu!", de fiecare data cand as vrea sa am un minut pentru mine, un minut in care sa imi plang de mila si celalalt doar sa asculte si sa inteleaga, sau macar sa pretinda ca intelege. M-as multumi cu atat. Dar nu, pentru ca nu e timp. Nu am un minut de irosit, nu-i asa? Si tac. Ma inchid cu un zambet si ascult, inteleg si pretind ca inteleg. Pentru ca trebuie sa fiu invincibila, pentru ca altii au nevoie de un minut sa isi planga de mila, pentru ca minutul meu e al lor deja. Eu nu am un minut!