Eu dorm putin,ca imi place sa vad rasaritul!

       Eu dorm putin,ca imi place sa vad rasaritul! N-am mai scris de mult, ca am fost asa.. Intr-o stare de reflectare interioara. Am avut una din acele perioade din viata in care ai nevoie sa te cunosti pe tine insuti, sa te redescoperi. Sa vezi ce mai faci. Si am facut multe in zilele astea. Am citit mult,asta mi-a amintit cat de mult iubeam sa citesc o carte buna, si ce pacat este ca nu imi mai fac timp asa cum trebuie pentru asta. M-am plimbat, singura, in liniste, doar eu si gandurile mele, in parcuri goale si pe strazi aglomerate. Cate o data aveam nevoie de liniste si singuratate, alta data de oameni, sa ii observ.

        Au trecut vreo doua saptamani asa, si pot sa spun ca sunt un om nou. As numi asta o detoxifiere sufleteasca. Dorm mai putin, fac mai multe. Gatesc, citesc, dansez de una singura pe jazz-urile mele favorite. Privesc apusul, apoi sunt in picioare ca un soldat in fata rasaritului. Ma chinui de cateva zile sa il imortalizez, dar blocurile din jurul meu imi cam pun bete in roate. Una peste alta, sunt mai multumita, mai fericita, mai recunoscatoare pentru ce am.

            Stateam intr-o dimineata pe o banca langa bloc, cred ca era vreo sase, inca bezna afara. Soarele incepuse sa arunce o culoare rosiatica spre cer, si parca cerul s-a delimitat in doua bucati distincte. Una era noapte,cealalta zi. Mi-am aprins o tigare si priveam in asa fel incat nici macar un clipit sa nu ma faca sa pierd ceva. Acel tablou al noptii care era incet invinsa de zi, in timp ce eu imi beam cafeaua si imi fumam tigarea, banal, cum o fac de ani de zile, a fost printre cele mai frumoase imagini pe care eu le-am vazut vreodata. Si am constatat, cuprinsa de sentimente amestecate, cat de multe am pierdut alergand nebuneste dupa diverse... Acum dorm mai putin, ca-mi place sa vad rasaritul.

Monolog

        Mi-e iarna in suflet si ma doare pana ma sufoc! Ma crezi sau nu, sufletul meu e mai gol ca o padure de salcami in gura iernii. Imi ingheata sangele in vine cand incerc sa zambesc.. Sunt ca un portelan! Unul rece, alb, fara vreo expresie sau sentiment. Cum am ajuns asa? Ce bine ca ma intrebi! Sa asculti si sa inveti copile, tu sa nu faci ca mine! Doar eu sunt de vina, mai copile, caci am uitat sa ma iubesc. Cu atata ardoare am iubit pe altii, ca atunci cand a venit vremea sa ma iubesc pe mine m-am stins. Inima mea s-a stins ca un foc de paie si apoi... Intuneric!

          Eh.. Ce ar plange mama, saraca, de m-ar vedea.. Ea imi zicea mereu, saraca, "iubeste-te puiule, si cand n-are sa te mai iubeasca nimeni!". Si eu ce am facut? Uite-te si tu, cum n-am stiut sa ma iubesc. Si au plecat toti, carevasazica.. Fiecare cu treaba lui, cu viata lui, cu ai lui de iubit. S-au dus dupa frunze iar eu nici macar nu eram toamna.. Eu eram vara! Cu rasete si iubire multa, pe care o aruncam batjocoritor la toata lumea, de parca n-avea cum sa se termine. Dar s-a terminat, vezi tu, mai repede decat ma asteptam. Si cand nu mai oferi, nici nu mai primesti, oamenii pleaca.

         Eu n-am mai ajuns toamna.. M-am trezit intr-o dimineata singur cuc, cu paharul in mana si sticla varsata pe covor si am stiut... Iarna! Si acum, cand iti povestesc tie, aici, in gura sobii, imi ingheata cuvintele in gura. Sa stii copile, ca eu n-am vrut. Eu am vrut sa fiu vara mereu. Sa nu se termine focul, sa fie de carbuni.. Da' el a fost de paie. Si acuma nu ma mai incalzeste nimic, ca nu trupul e rece, e inima!

         Tu ia si invata, sa nu ajungi ca mine, singur cuc, numai sticla sa te mai incalzeasca atat cat sa nu degeri de tot. Du-te in lume si iubeste, da' cu masura, si numai pe cine trebuie, si  sa nu-i lasi sa rada de iubirea ta.. Nici s-o ia de drept. Inima e asa  buna si frumoasa, e cea mai de pret avere a ta. A fost si a mea, pana am facut din ea un carbune. Tu fii destept si sa nu faci ca mine! Ca te-oi duce la pieire, si-ai sa te rogi sa mori, numai sa nu mai stai asa.. Ca un mort viu, care-si umple golurile din suflet cu vin prost si tarie ieftina.

Daca Noiembrie ar fi un om...

           Iata-ne ajunsi aproape de jumatatea ultimii luni  de toamna, luna in care temperaturile se arunca nebune spre minus, vantul ne loveste taios obrajii si soarele apare o data la trei zile, doar daca avem noroc. Noiembrie este luna schimbarii, luna in care toamna danseaza cu iarna un vals nebun, ce are noima doar pentru ele. Daca Noiembrie ar fi un om, ar fi unul singuratic, nefericit si in egala masura extaziat. Ar fi un om imprevizibil, frumos in intunecimea lui. Noiembrie ar fi omul de la care a pornit vorba "In oamenii frumosi e frumoasa si toamna"; el ar fi dovada.

               Zilele astea am iesit afara, echipata corespunzator pentru Alaska, nu pentru Brasov pentru ca eu sufar toamna. Nu am trait in viata mea o teama la fel de mare ca aceea pe care o simt toamna pentru frig.. E nebuneste, stiu, pentru ca odata ce ma obisnuiesc sufleteste, dansez in zapada in picioarele goale. Am iesit asa, infofolita din cap pana in picioare si pentru prima data pe anul asta, am tras aer in piept, stiti inhalatia aceea ce precede un oftat, si mi s.au lipit narile de ger. Am simtit nevoia brusca sa sar in sus de fericire, cumva.

              Desi vremea e asa cum e, in oras inca mai sunt deschise terase, asa ca mi.am parcat carutul ca o profesionista langa o masa, si mi-am comandat o cafea fierbinte. Aveam de gand sa savurez cafeaua cu cateva pagini dintr-o carte pe care am inceput sa o citesc de curand, dar un gand nu imi dadea pace. Ideea care mi-a venit in cap in momentul acela  cand narile mi s-au lipit. In Noiembrie toamna danseaza cu iarna un vals nebun.. Mintea mea cumva a inceput sa dezvolte ideea. Noiembrie, un om in interiorul caruia se da  o batalie, un dans. In noi toti e Noiembrie cateodata. Atunci cand trebuie sa renuntam la ceva, pentru altceva mai bun suntem Noiembrie. E dovada vie, sub ochii nostri in fiecare an, ca atunci cand dam drumul la ceva sau cuiva nu inseamna neaparat ceva rau. 
  
           Noiembrie este cumva urat pentru toata lumea, ploua neincetat, e noroi peste tot care se amesteca cu frunzele cazute si mucegaite de atata umezeala, e vant.. Toata vremea de afara ne obliga cumva sa stam ascunsi in case. Chiar si eu daca as putea m-as ascunde si nu as mai iesi pana in martie. Dar inseamna de asemenea si trecerea catre urmatorul anotimp. Prevesteste un nou capitol in viata noastra. O sansa sa o luam din nou de la capat. Sa uitam, sa iertam, sa ii lasam tot ce e mai rau singuraticului si tristului de Noiembrie si noi sa pasim hotarati, incarcati de tot ce e mai bun si mai frumos in noi catre urmatorul "nivel".

             Toata nebunia asta care se petrece sub ochii nostri, incertitudinea cu care te trezesti dimineata, caci azi poate fi toamna , iarna sau primavara afara, e atat de frumoasa daca o privesti din unghiul potrivit. Eu cred ca e minunat sa fii nevoit, imediat ce ai deschis ochii, sa deschizi si geamul, sa trebuiasca sa simti aerul de afara ca sa stii ce sa scoti din dulap. Toamna ne "obliga" sa ne bucuram de ce a mai ramas din ea, sa ne mai bucuram si de ploaie,de statul in casa alaturi de oamenii dragi, la o vorba langa un ceai sau o cafea indulcita cu dragoste. De aceea, daca Noiembrie ar fi un om, ar fi omul care ne impinge de la spate.

Cine esti inainte de rasarit?

         Cine esti tu, defineste fiecare aspect al noptilor tale. Dupa apus nu mai conteaza cine esti cat este ziua de lunga, ci acel tu care traieste intre apus si rasarit. Pentru ca in aceasta fereastra nu exista norme, conduite, existi doar tu cu noptile tale, cu linistea ta.  Noptile... Noptile sunt la fel ca oamenii, cu greu se aseamana macar intre ele. Intr-o  viata de om dai peste tot felul de nopti. Nopti linistite, nopti cu cosmaruri, nopti pline de lacrimi, nopti de sarbatoare. Un lucru iti pot spune despre nopti; aproape niciodata nu sunt banale.

             Cele mai frumoase nopti sunt cele memorabile, cele despre care stii ca nu se vor mai repeta. Cea mai frumoasa noapte a mea a fost cand am adus pe lume puiul meu de om. Cea mai urata... Nu stiu. Nu tin de uratul din viata mea, ii dau drumul cat de repede pot. Cele mai bune sunt cele care te elibereaza. Noptile de plans le numesc eu. Acele nopti in care versi tot amarul strans in tine pe perna, acelea care te ajuta sa zambesti a doua zi dimineata.

         Mai sunt noptile cu liniste absoluta. Noptile in care nici vantul nu indrazneste sa adie macar. Noptile in care linistea te apasa pe piept ca o greutate de doua tone, gata sa te striveasca. In care durerea te sufoca la propriu si simti ca sufletul iti e atat de distrus incat nu vei apuca dimineata. Noptile in care te judeci, te certi, aproape nici nu mai existi. In nopti ca acestea inveti sa te ierti, sa mergi mai departe. Inveti sa inveti din greseli, sa te prinda rasaritul un om nou, mai bun.

            O noapte nu e niciodata ca alta, pentru ca noptile tale depind de tine. Fie ca adormi cu zambetul pe buze sau cu lacrimi in ochi, esti tu cel care alege. Tu decizi daca va fi o noapte grea sau una usoara. Linistea noptii iti poate fi prieten sau dusman. Noaptea este subiectivitate pura, e in mainile tale! Noaptea este ca o calatorie. Daca te bucuri de ea sau nu, tine doar de tine!