Ne-a mai ramas doar restul vietii noastre!

          Astazi este o zi mare pentru mine. Se implinesc 4 ani de cand nu mai e vorba doar de mine, e vorba de NOI. Au trecut 4 ani frumos, dar parca prea repede. Ma inunda un sentiment de fericire absoluta gandindu-ma ca din primele clipe si pana astazi am ramas cu credinta ca am gasit persoana potrivita. Am gasit omul care sa imi fie tot; am impartit idei, credinte, lacrimi, zambete, am impartit tot.

           Eu sunt o cinica, si desi m-am mai indragostit inainte sa il intalnesc pe el, nu am crezut niciodata in dragostea aceea adevarata, care sa dureze mult si bine. Stii cum se spune "dragostea dureaza 3ani, cel mult", noi am trecut de pragul de 3, am ajuns la 4 inca fericiti, inca nesatui unul de celalalt, lucru ce ma face sa ma gandesc ca poate Universul a vrut sa imi arate ca ma insel. Stiu ca o sa sune siropos dar inca simt ca ma indragostesc in fiecare zi, ceea ce imi da o asigurare de suflet ca suntem pe drumul cel bun.

           Am inceput acum 4 ani pe drumul asta timid, incet, in 2 si astazi il continuam in 3, cu lacrimi, zambete, stres, nervi, dar mai ales cu dragoste. Noi am fost speciali, pentru ca desi absolut fiecare om care trebuia sa ne sustina ne-a pus bete in roate la un moment dat, am avut Universul de partea noastra(sau cel putin asa imi place mie sa cred), am fost mai puternici. Si in ciuda cinismului meu, el a reusit sa ma faca sa cred in aceasta " tovarasie", si rezistenta ei sub presiunea anilor si a ceea ce ne inconjoara si incearca sa ne doboare zi de zi.
  

           Am fost unul din cuplurile alea care se grabesc, si intr-un sir de evenimente nefaste, ne-am mutat impreuna in chirie, in 2zile, dupa nici 6luni de la prima intalnire. Atunci, desi stiam ca e devreme, si toata lumea era impotriva mea, a fost cea mai sigura decizie pe care am luat-o vreodata. Si de acolo a inceput adevarata provocare. Desi eram indeajuns de maturi sa ne asumam responsabilitatile, au urmat momente in care realitatea ne-a lovit mai tare decat ne asteptam, dar cumva am incasat fiecare lovitura in 2, si am inteles cu adevarat atunci sensul zicalei "Unde-s 2 puterea creste". Noi am fost un zid. Nimic nu a fost destul de puternic sa ne doboare, nici lipsa banilor, nici oamenii, nici zvonurile nefondate, nimic. Noi am fost in primul rand prieteni, confidenti. Ne-am respectat si abia apoi ne-am iubit.

            Acum ma uit in urma si relizez cu mandrie dar si cu o doza de uimire cat de departe am ajuns. Cat de mult am crescut impreuna in anii astia, si desi au trecut 4 ani, eu inca ma indragostesc in fiecare zi. Acest fapt ma face sa cred ca nu imi va ajunge viata pe care o mai am de trait ca sa il iubesc destul.

O zi pentru iubire..?

          Valentine's day, ziua iubirii.. Bineinteles ca atunci cand eram adolescenta sarbatoream si eu, cu fast, aceasta minunata zi. Pana la urma de ce nu as fi facut-o? Primeam cadouri, atentie, iesiri romantice si asa mai departe. La un moment dat insa, poate si din cauza faptului ca acum sunt intr-o relatie serioasa, matura si diferita de orice altceva din viata mea, mi-am dat seama ca e o prostie. De ce?

               Ai o zi pe an in care sarbatoresti iubirea. Dai tot ce ai mai bun sa ii arate persoanei de langa tine ca o iubesti si ca e importanta, ii iei cadouri si asa mai departe. Dar ce faci cu celelalte 364 de zile? De ce o zi? De ce nu in fiecare zi? De ce un barbat indragostit ar avea nevoie de o zi speciala ca sa cumpere flori? De ce o femeie indragostita are nevoie de un motiv ca sa gateasca o cina speciala si sa se imbrace intr-un neglijeu sexi? Nu vad posibil ca o azi sa fie totul lapte si miere, iar maine sa te intorci la relatia monotona, aproape fara viata, lipsita de tandrete si atentie pe care o traiai pana ieri.

             Noi am renuntat la V-day dupa primul an de relatie. Atat am sarbatorit, un Valentine's day. Si a fost atat de ciudat si plin de presiune.. A fost un esec. Insa zilele in care el imi aducea flori doar pentru ca e marti, sau pentru ca a trecut pe langa florarie si s-a gandit la mine, zilele in care eu il asteptam cu tamdrete acasa, sau in care ne intalneam dupa 16ore de munca si ne imbratisam lung; zilele in care ne faceam unul altuia cadouri, nu pentru vreo ocazie speciala, ci doar pentru ca stiam ca celalalt isi doreste acel lucru erau si au ramas pana astazi mai bune decat un milion de sarbatori ale indragostitilor la un loc.  Noi am ales sa ne sarbatorim iubirea in fiecare zi. Prin cadouri, flori,cine romantice sau pur si simplu zambete, imbratisari, saruturi pe fuga, "imi pare rau" dupa o cearta.

         Nu am nimic impotriva unei sarbatori a iubirii, nu cred ca e neaparat rea pentru ca este importata,doar ca nu cred ca iubirea merita sarbatorita doar o zi pe an. Iubirea e acolo in fiecare zi, si daca nu e, nu esti langa persoana potrivita. Iubirea e in ceasca de cafea pe care el o face dimineata, e in zambetul pe care tu nu-l poti controla cand e in fata ta, e in sarutul de "buna dimineata", nu intr-o felicitare o data pe an. Nu sarbatoresc Valentine's day pentru ca sarbatoresc iubirea in fiecare zi, pentru ca nu vreau sa las loc de o astfel de presiune in viata noastra, de o competitie in care sa vedem cine iubeste mai mult.

A fi sau a nu fi.... proprietar!

              Azi am zis sa ma apuc sa povestesc o tragicomedie a vietii mele recente... Dupa cum bine stim, toti oamenii din Universul asta minunat au simtul proprietatii. Cu cat cresti mai "saracut" sa zicem, cu atat e mai dezvoltat. Si cand ajungi adult, legal cel putin, se dezlantuie in tine chestia asta. Vrei si casa, vrei si masina, vrei si vacanta in Barbados... toate astea in timp ce platesti chirie, mergi la munca cu transportul in comun si iti faci vacantele la babaci la tara.  Te rog nu imi spune ca doar mie mi se intampla asta...

             Oricum, incepand anul intr-o nota optimista, in club ca niste "monstrii" de parinti ce suntem, ne-am trezit in prima dupa-amiaza a anului cu capul mare si greu si ne-a pocnit ideea fix in frunte : "hai sa strangem bani de casa". Daca stai sa te gandesti ca un salariu la noi, in minunata breasla a carciumarilor, rar depaseste 2000 de lei si un apartament este, cu indulgenta vreo 40.000 de euro, ai putea spune ca am baut ceva stricat in noaptea aia :)) . Dar nu asta este cea mai mare problema, linisteste-te! Problema principala, pe langa alea secundare, e ca noi nu stim cum dracu sa economisim! Am incercat cu cartea- aparat foto super misto la reducere on-line, cu sticla de sticla- reducere la haine in mall, depozit in banca- laptop super smecher la reducere... Cum as da-o nu o nimeresc...

            Asa ca, te rog crede-ma cand spun ca ii inteleg pe aia care accepta sa isi puna dosul la bataie pentru urmatorii 30 de ani, desi nu sunt inca dispusa sa fac chiar atat de mult pentru un acoperis. Asa ca am inceput sa explorez beneficiile si dezavantajele statului in chirie pana la pensie...Oare chiar merita sa te chinui 30 de ani pentru o casa? O parte din mine zice ca da, alta imi zice sa nu ma stresez, ca pana una alta, salile de asteptare din gara au incalzire iarna, si au mai fost si altii care au dormit intr-o cutie sub un pod, nu sunt eu prima.

         Pana la urma am decis ca statul cu chirie mai merita o sansa, depozitul la banca la fel, si mi-am propus sa sper ca fiica-mea ajunge ceva magnat al imobiliarelor si isi va permite ea o casa pentru mine,ca eu... nu prea curand. Si imi e frica de banca mai rau decat copiilor din filmele americane de monstrii din dulap. Sau poate ma mut la tara, in casa bunicamii si imi fac ferma.. Glumesc,evident, n-am fugit de la tara de drag ce imi era sa culeg porumbul toamna... Si daca stii tu o metoda mai buna de economisit, da-mi de stire, poate suntem noi mai dobitoci si n-am gasit formula castigatoare.

Retrospectiva unui an lung!

                Am irosit cu succes o luna întreaga din noul an așa ca mi s-ar parea mai mult decât potrivit sa fac o retrospectiva a anului 2017. Ce a fost bun, ce a fost rău, ce am învățat după anul asta; un total al anului trecut.

                 Anul 2017 a început frumos, cu noi așteptând un pui de om, la vremea aceea nestiind dacă era fetița sau băiat, pregatindu-ne psihic pentru marea schimbare ce incepuse deja să se întâmple în viața noastră. Stăteam într-o casa mica, enorm de scumpa pentru ceea ce oferea și ne întrebam dacă ar fi cazul să ne căutam alta locuinta. Într-un final am decis, impinsi în mod special de tratampentul pe care îl primeam din partea proprietarilor, să ne mutam în casa noua. Ce am învățat? Sa acord mai multă atenție oamenilor cu care am de-a face, mai ales dacă exista posibilitatea ca ei sa îmi poată face rău. Nu vorbesc de fizic, dar uneori oamenii reușesc sa îmi facă rău psihic, să mă determine sa îmi pierd încrederea în umanitate... Am mai scris eu despre prosti și felurile lor.

                Și uite așa, cu o săptămâna înainte de Paște ne plimbam cu o sumedenie de cutii și saci dintr-o parte în alta a orașului. Ne-am mutat într-o casa mai mare, pe care am reușit sa o punem la punct în aproximativ o săptămâna, intre munca și plimbari pe la doctori. Deja aflasem ca vom avea o fetița, așa ca am început să ne și pregătim pentru marea întâlnire. Fiecare zi ne umplea și mai mult de fericire,dar mai ales de frica. Acea frica irationala de viitor părinte.

               A venit vara și mai era doar puțin peste 1 luna pana la marea întâlnire, când am decis sa îmi închei socotelile cu munca și să mă odihnesc cât mai pot. Ei bine,cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din targ, am avut parte de mai multă plictiseala decât de odihna... Zilele treceau, marea zi se apropia dar pitica mea nu dadea nici un semn ca ar vrea să ne întâlnească, așa ca după aproape 2 săptămâni de la termenul limita am decis ca noi nu mai vrem sa mai așteptam, și doctorul a decis ca nici nu mai putem. Așa ca în ziua de 2 august, cu un bagaj imens am pornit spre maternitate. Seara, la ora 22:30 mi-am strâns copilul la piept pentru prima data. O să spun,fara urma de modestie, ca acela a fost cel mai bun moment al anului. Ce am învățat? Pot mai mult. Am spus în timpul travaliului de cel puțin 50 de ori ca nu mai pot, dar am mai putut de fiecare data. Iar în momentul în care am văzut micuta vietate zâmbind în brațele mele la nici 5 minute de când a ajuns pe aceasta lume, totul s-a șters.

               Odată ajunse acasă, calitățile de părinte ne-au cuprins pe amândoi, ca și cum făceam asta dintotdeauna, și toată viața noastră a început să se invarta în jurul ei. Am invaatat să ne adaptam viețile după nevoile ei, sa cantarim deciziile ca pentru 3, și sa nu renunțam la viețile noastre individuale,dar nici la viața noastră în doi. Nu ne-am martirizat. Ce am învățat? Ca viața de părinte este minunata, și nu trebuie sa renunți la tine ca om în momentul când devii părinte. Am ieșit în continuare la mall, la cafenele și terase, m-am bucurat în continuare de lectura, de plimbari prin parc și de viața de cuplu. Nu trebuie sa schimbi totul radical, ci sa ajustezi!

               A fost un an lung, în care toate au curs minunat,de la sine. A fost un an care m-a schimbat, care m-a învățat multe, și cu toate astea m-a ajutat sa rămân eu însumi. O parte din mine a renăscut anul asta, am devenit mama. Dar o alta parte din mine a învățat sa rămână femeie, sa nu renunte la sine, la ce iubește. Am devenit un om complet, mai bun. Ar mai fi multe de spus, după cum spuneam, a fost un an lung, dar acestea au fost cele mai frumoase și importante evenimente din viața mea, și de acestea vreau sa îmi amintesc. Restul se vor duce cu vântul,asa cum se duce orice e negativ în viața mea. Și asta am învățat în 2017, sa alung negativitatea, lucrurile care nu îmi sunt de folos, care nu ma bucura. Acum sper la un 2018 mai bun,cu și mai multe reușite, și cu mai puține esecuri, mai puțina tristete, mai puțin rău.

Au trecut 6 luni ! :) | Ganduri de mama

           Acum fix 6luni, la ora 22:30 viata mea s-a schimbat. Eu m-am schimbat. In momentul acela minunat si memorabil in care mi-am strans pitica la piept pentru prima data nu am mai fost doar eu, femeia ci am devenit mai mult, am devenit MAMA.

           Au fost 6 luni extraordinare, grele pe alocuri, cu pusee de crestere, regresii ale somnului, N marci de lapte, scutece, biberoane si altele.. Ce sa mai, o adevarata nebunie! Am avut parte si de ceea ce ma temeam cel mai tare : baby blues. Baby blues nu e chiar o depresie, dar nici pe roze nu stai... Am trecut cu greu prin acea perioada, si cu mult ajutor.

            Au fost 6luni lungi, si in acelasi timp atat de scurte... Am clipit de 3 ori si duse au fost. Parca ieri eram uriasa, si ma rugam la ceruri si Univers sa nasc odata ca nu mai puteam sa fac nimic. In caz ca se intreaba cineva, nici acum nu pot sa fac nimic, atunci din cauza burtii, acum din cauza ca pitica are nevoie constanta de dragoste si cocoloseala, dar nu e nici o problema, si mie imi place.

           Au fost 6 luni pline de momente de neuitat de la primul scancet pe care l-am auzit acolo, pe patul de nasteri, la primul zambe care a aparut chiar a doua zi, pana la primul alaptat, la deceptia din cauza pierderii laptelui, la vaccinuri si prima jucarie tinuta in mana, la lacrimile si semi atacul de cord pe care l-am suferit la prima cazatura si cate si mai cate. Am ras, am plans, am pierdut nopti, chiar am adormit in cada odata... M-am trezit dupa 3ore tremurand din toate incheieturile si speriata ca nu stiam unde sunt.

           Au trecut 6 luni in care pitica mea a crescut ca Fat-Frumos din poveste, si noi odata cu ea. Si am invatat in aceste 6luni ca poti sa simti mai multa fericire decat credeai, ca poti sa fii in acelasi timp speriat, obosit, disperat si totodata nebuneste indragostit de puiul ala de om caruia nu esti sigur ca ii vei supravietui. Au trecut 6 luni. La multi ani, pitica mea!

La munte a fost primavara!

           Azi mi-a fost primavara! Afara au fost... Sincera sa fiu nici nu stiu cate grade au fost, tot ce stiu este ca azi la munte a fost primavara.

            M-am trezit de dimineata cu o puternica impresie ca voi avea o zi atat de proasta cum nu a mai fost alta. M-am ridicat din pat si in primii 6 pasi am spart un pahar .. Paharul a facut un zgomot puternic, care mi-a speriat pitica, si mai departe e usor de imaginat ce a urmat. Toata aceasta activitate inainte de cafea...

           Am reusit intr-un final sa imi fac o cafea, sa beau jumatate, apoi... S-a dus si cana, si cafeaua. Ia si aduna cioburi, si sterge pe jos, dar nu inainte sa linistesti copilul, care si de data asta s-a speriat. Am tras aer in piept si am zis "Asta e.. Azi va fi una din zilele alea." . Zilele alea sunt zilele in care te trezesti normal, si lucrurile merg atat de prost incat pana seara nu mai ai nici vlaga, nici speranta, esti in pragul depresiei si te rogi la orice divinitate dispusa sa te asculte.

             Insa, cum nebanuite sunt caile Universului, intre mop si matura am aruncat un ochi pe geam si am vazut-o: Primavara! M-am mai lasat pacalita si inainte de bine cunoscutul soare cu dinti, asa ca am deschis geamul sa ma conving. Spre surprinderea si fericirea mea, vremea de afara era pe bune.

             Mi-am spus ca asta este sansa mea sa imi fac ziua mai buna. Fiind atat de cald afara, eram sigura ca o sa gasesc macar o terasa deschisa, unde sa beau o cafea facuta si servita de altcineva. Totodata era vremea perfecta sa scot pitica la o plimbare. Asa ca m-am pregstit temeinic cu jucarii si biberoane, dupa ce am terminat de strans cafeaua si cioburile bineinteles, si dusa am fost. In primele 10 minute dupa ce am iesit pe usa m-am incarcat cu energie pozitiva, cu accent pe energie. N-am mai avut nevoie de cafea!

              Pana la urma ziua mea a fost una destul de buna, daca fac abstractie de la dimineata catastrofala. Atat eu cat si pitica ne-am bucurat de primavara de pe 1 februarie, ne-am relaxat si ne-am incarcat bateriile. Mai ales eu, pentru ca ea are energie cat sa doboare 10 adulti. Azi la munte a fost primavara! Cred ca daca ar fi venit cineva sa imi ofere un martisor, astazi l-as fi primit firesc!