1 iunie. Cand nu era timp

        Maine este 1 iunie. Primul 1 iunie in care eu sunt mama. Copilul meu este inca prea mic sa înțeleagă ceva, dar tot voi sarbatori aceasta zi ca fiind despre ea.
       Cand eram eu copil, 1 iunie nu a fost niciodata despre mine. Imi amintesc o singura data, cand eram in scoala generala ca s-a intamplat ceva si pentru mine, ca si copil. A venit circul la scoala. Biletul era 5 lei, si a trebuit sa ma rog de bunica-mea sa imi dea 5lei ca sa particip si eu. A fost atât de frumos... Desi eram la un loc cu multi copii m-am simtit foarte speciala. Acela a fost singurul 1 iunie care a fost despre mine, sau asa am simtit eu.

      Parintii mei au trait o viata aglomerata, in care nu a fost niciodata timp pentru cantece de copii, povesti de noapte buna, sau ziua copilului. Aveau probleme de oameni mari, si nu si-au permis niciodata sa se opreasca, nu au lasat facturile, munca sau grijile de-o parte, pentru ca nu au fost crescuți asa, pentru ca nu stiau ca un copil are nevoie de mai mult decat mancare si haine. Acum stiu.

         Primul "te iubesc" de la mama, a venit dupa o cadere nervoasa masiva, în care i-am spus cat de singura ma simt si de neinsemnata. De la tata, cand s-au despartit. Poate a venit din disperarea de a nu ramane singur, sau poate n-a stiut niciodată cat de simplu este sa o spuna. Poate n-au auzit nici ei la randul lor, si au crezut ca nu e necesar, ca pot trai si fara, si am trait. Ma mai simt singura si neinsemnata? Da, uneori... Cred ca e vina lor? Deloc. Nu ii consider deloc vinovati, pentru nimic. Ei au facut ce au stiut mai bine si cum au stiut. Cu toate astea, eu stiam ca ma iubesc. Nu au stiut sa sparga tiparul dupa care au fost ei crescuti, si parintii lor si probabil chiar parintii parintilor lor. Dar eu am invatat.

            Am invatat ca povestile de noapte buna, cantecele, timpul petrecut cu copilul meu este cel mai pretios si nici o suma de bani nu va răscumpăra timpul pierdut.
Asa ca, da, singurul meu 1 iunie care merita amintit nu i-a cuprins si pe parintii mei, insa mi-am promis ca fiecare 1 iunie al copilului meu sa ma cuprinda pe mine.

Prima cazatura - mai grea pentru mami decat pentru bebe | Ganduri de mama

           21 Noiembrie. imi amintesc exact ziua si cum s-a întâmplat. Erika avea aproape 4 luni si nu se intorcea nicicum singura de pe spate pe burta,asa ca nu imi era teama sa o las pe pat singura daca aveam nevoie de cateva secunde pentru ceva. Asa s-a intamplat si prima cazatura. O schimbam de scutec si m-am intors pentru 2 secunde sa iau un scutec nou. Intr-o fractiune de secunda am auzit "poc" si tipete. M-am intors si a mea copila era pe jos. Am inceput sa tremur instantaneu si am sarit practic distanta dintre noi sa o iau in brate.

       De plans nu a plans mult,(mai mult am plans eu) nici cucui nu a facut, dar o sperietura mai mare nu am trait in viata mea. Dupa vreo 30 de secunde de plans s-a calmat ca si cum nimic nu s-a întâmplat și a inceput sa se joace normal. Am urmarit-o indeaproape intreaga saptamana(desi recomandat este 48 de ore) sa vad daca sunt urme de letargie, lesin, cucui, sangerati, etc. Nimic nu arata ca ar fi vreo problema. Asa ca am trecut peste. Cu timpul am învățat sa trec peste mai usor, cand e cazul de mers la medic si cand nu, mai ales ca acum, la aproape 10 luni suntem in plin proces de invatare a mersului si cazaturile sunt la ordinea zilei.

        Draga noua mamica, nu te simti o mama rea, incompetenta sau pur si simplu ca nu esti de ajuns pentru copilul tău! In curand cazaturile vor deveni ceva normal si atat tu, cat si bebe veti ajunge sa nu le mai dati nici o importanta. Daca intuitia iti spune sa mergi la medic, mergi pentru linistea ta, dar nu te învinovăți. Veti fi bine!

Top 10 As fi vrut sa stiu. ¦ in sarcina! | Ganduri de mama

           

                Atunci cand am ramas însarcinata, o lume noua s-a deschis pentru mine. Desigur, odata cu aceasta lume minunata, au aparut si sfatuitorii, si sfaturile mai mult sau mai putin bine intentionate. Asa ca pentru tine, draga viitoare mamica, am decis sa scriu top 10 lucruri pe care as fi vrut sa le stiu cand eram insarcinata.

1. Greturile si poftele nu sunt pentru totdeauna(desi asa pare)
Mie personal , avand o complexitate de boli ascunde in tot corpul, combinate cu o sarcina toxica, mi-a fost in mod special mai greu, pentru ca am scapat de greturi abia in luna a saptea, dar... am scapat. acum, aproape un an mai tarziu sunt vie si nevatamata.

2. Viata ta nu se termina dupa ce vine bebe, doar se ajusteaza!
Da, probabil primele saptamani vor fi mai grele(dar nu neaparat) pentru ca atat pentru tine, cat si pentru bebe totul este nou!  Dar veti fi bine. Viata merge inainte, cafeaua cu fetele e inca valabila, totul va fi bine!

3. Nu vei da 3000 de lei pe scutece, pe luna!
Eram insarcinata in aproximativ 5 luni cand mi-a fost aruncata bomba asta in poala.  Eu, care inca nu cumparasem nici un pachet de scutece in viata mea, m-am invinetit la fata... De unde sa dau eu 3000 pe scutece??? (am aflat apoi ca a fost o mare minciuna...)

4. Purtatul bebelusului tau nu iti va face viata mai grea, ci mai usoara!
Am aflat despre baby wearing in sarcina si am inceput sa caut, sa invat, sa citesc. Am ales mai intai un sling, pentru ca era ideal imedial dupa nastere(chiar la o saptamana) apoi am inceput sa jonglam cu sisteme ergonomice, atat eu, cat si Alex. Poate o sa scriu mai pe larg despre asta, in alt articol

5. Nu o sa te doara asa incat sa cazi in genunchi.
Cand E. a inceput sa miste eram i. culmea fericirii, nu mai calcam pe pamant, ci pe nori. Insa... au aparat comentariile de genul "O sa iti dea la ficat mai tarziu", "Stai sa mai creasca, o sa plangi de durere", "Cand va fi mai mare si va lovi, o sa cazi in genunchi" nimic mai neadevarat!

6. Nu toata sarcina e o magie.
Da, stiu, asta e subiect tabu, dar ar trebui sa stii! Nu toata sarcina e plina cu soare si unicorni. Ai parte de greturi, insomnii, ameteli, nu poti sa mananci, etc,(sau poate ai noroc, si nu) dar tot esti cea mai fericita femeie din lume.

7. Cumpara totul din timp!
Timp de 9 luni doar asta am auzit "Sa nu cumperi nimic inainte" dar ce sa vezi, eu n-am nici timp, nici bani pentru asa lux. Asa ca le-am luat pe toate pe rand, cand am avut bani, si can a ajuns bebe totul(aproape) era la locul lui.

8. Nu uita, "It takes a village..."
Adica, ai nevoie de ajutor, îmbrățișează-l, accepta-l si odihnește-te. Sa aduci un copil pe lume nu e ca si cum ai mers la alergat, e ca si cum ai mers la alergat, cu o masina in carca, in timp ce altcineva iti gadila uterul. Ai nevoie de odihna aia!

9.Nu crea o tragedie unde nu e necesara o tragedie .
Fie ca ai obosit, ca laptele ala nenorocit nu curge, ca nu stii cum sa ii faci baie, ca bebe plange si tu faci pipi cu el in brate, ca treci prin pusee, regresii, etc, ia- le asa cum sunt. Deal with it, get over it!

10.Esti cea mai buna mama pentru copilul tau!
Aici nici nu mai e nevoie de argument, orice ar fi, tu esti cea pe care puiul tau a ales-o sa-i fie mama. Esti speciala si perfecta pentru el!

Bonus! Poti sa nasti!
Asta este cea mai mare frica, si se accentueaza in ultimele zile in mod special.Indiferent daca nasti natural sau prin cezariana, tot esti minunata si ai reusit! Cine spune altceva nu stie ce vorbeste. Nasterea prin cezariana nu te face mai putin mama, asa cum nasterea naturala nu te face o mama si jumatate. Esti minunata, pentru ca ai facut tot ce ai putut!

*Inainte sa te sperii, acestea sunt unele din cele mai grave scenarii prin care eu am trecut. S-ar putea aplica la tine, sau nu! Tu stii exact ce ii trebuie copilului tau, insa eu stiu ca orice ar fi, are nevoie de o mama fericita!

Mos Ion "Grebla" și cărțile | Despre oameni

        Despre mos Ion "Grebla" , sau mai simplu, nea Ion, îmi amintesc multe lucruri, însă lucrul pe care nu mi-l amintesc nicicum este chipul lui. Nea Ion s-a stins când eu eram încă mica, nu îmi mai amintesc cu exactitate când, îmi amintesc însă că am vrut neapărat să văd, ca să cred. Îmi amintesc că era înalt și slab, mergea în baston și purta mereu pantaloni de costum.

         Lucrul cel mai de preț pe care mi-l amintesc este ca absolut de fiecare dată când venea să vorbească cu mine prin gardul care ne despărțea curțile, avea o carte, sau măcar o pagina dintr-o carte. Ii plăcea în mod special sa citească cu voce tare, iar în ultimii ani eu eram singura care îl mai asculta și ii punea întrebări, asa ca atunci când avea chef de citit, venea la gard și ma striga. Eu ma jucat în groapa cu nisip, el îmi citea poezii și povesti nemuritoare.

          În ciuda faptului ca era, în ochii mei de atunci, destul de bătrân, era un om plin de viață. Îmi amintesc o iarna plina de zăpadă în care nimeni nu voia sa ma tragă cu sania pe uliță, asa ca stăteam pe sanie, lângă gard și aproape plângeam. M-a văzut și a venit sa ne jucam cu sania. El ma trăgea cu sania de la un cap la altul al ulițe, apoi ma punea sa îl trag eu. Bineînțeles că eu eram extraordinar de mandra de puterile mele, pentru ca îl trăgeam aproape fără nici un fel de efort. Acum realizez cât se chinuia el sa stea pe sania și totuși sa nu stea pe sanie.

          Nu îmi mai amintesc nimic de perioada când s-a dus... Doar ca m-am dus sa îl vad, pentru ca eram sigura ca e o minciuna... Nu a fost. A fost greu pentru mine sa mai vorbesc despre el de atunci, a fost greu și sa scriu asta, însă sunt sigura ca ar vrea sa știu ce a rămas dupa el. Uneori, când citesc, o fac cu voce tare, pentru ca undeva în spatele mintii ceva îmi spune ca ma poate auzi, și ca pot sa fac pentru el ce a făcut el pentru mine atâta timp. Sau îmi imaginez ca acolo unde este are o biblioteca de proporții, și tot timpul la dispoziție sa se bucure de ea. Nu cred ca e ceva ce l-ar bucura mai mult decât putina lectura.