Acopera-mi inima cu ceva!

 

                   A venit iarna, acoperă-mi inima cu ceva. De câteva zile încoace covoare albe și grele se așează peste crestele munților. De astăzi însa, cerul încearcă sa ne acopere și pe noi. Temperaturile au coborât brusc în termometre, de parca am supărat dintr-o data vreo divinitate. Deși este mult mai devreme decât ma așteptam eu, poate și tu, stau în fata ferestrei ca o statuie și privesc cum fulgii de nea coboară, și vântul ii lovește furios de tot ce sta în cale. Constat intrigata ca nu este un vis, nici nu mi se pare... deschid fereastra sa ma conving.

                    Frigul de afara parca intra în oase ca printr-o ușă larg deschisa, parca ar fi invitatul de onoare. Oamenii, și asa putini, care se încumetă sa iasă sunt loviți din toate părțile, ca într-un asediu, de rafalele pline de furie. E încă octombrie, îmi confirma cu stupoare calendarul. Un octombrie străin, pe care nu îl recunosc. Un octombrie care alaltăieri îmi zâmbea cald prin câteva raze de soare timide.Un octombrie care îmi trimitea o zi plina de soare în loc de "La mulți ani!" cu mai puțin de o săptămână în urmă.Astăzi soarele a dispărut de pe cer, înecat de nori negri, care ne-au găsit nepregătiți.

                  A venit iarna, acoperă-mi inima cu ceva... Iarna îmi găsește inima goala, tremurânda în fata gerului cu care o pedepsește. Nu o așteptam, asa ca inima mea nu este pregătită, nu are cum se apăra! Tremura încet numai la gândul ca încă nu și-a luat rămas bun de la frunzele de toamna, încă nu s-a bucurat, cuprinsă de melancolie, de ultima cană de ceai pe terasă, încă nu și-a luat la revedere... Încă nu poate spune bun venit. Toate acestea o derutează, o fac sa suspine încet, parca doar pentru ea, și o lacrima se rostogolește ușor pe obrazul meu. A ei,nu a mea. Ma îndeamnă  înfricoșată să închid fereastra și sa ma ascund sub pătură pana la primăvară. Eu am încremenit.. A venit iarna!

 

                 Acoperă-ți inima cu ceva!  Iarna iți intra în suflet asa cum intra vântul prin crăpăturile unei case vechi, părăsite. Secunda care ți se oferă este minuscula, insuficienta. Ai clipit și e iarna. Începi sa iți cauți cu inima grea, cu mișcări care parcă nu iți aparțin, hainele cele mai groase, pe care le-ai dosit fericit în cel mai îndepărtat colt al dulapului primăvara trecuta,și te întrebi în gând " Cu ce acopăr inima?" . 

22!

                   La inceput fiecare adiere de vant o facea sa tremure. Si fiecare picatura de ploaie parca ii topea sufletul. Plangea privind pe geam cum picaturile se scurg siroaie de parca i-ar fi luat si sufletul cu ele in pamantul rece si ud. Ploaia o frangea pur si simplu. Asa a fost dintotdeauna. Un om nu ar fi putut sa o raneasca niciodata, dar cerului ii era de ajuns sa se intunece usor, si o intuneca si pe ea.
   
                  Cu soarele insa, era alta poveste. Ar fi putut pamantul sa se rupa in zece bucati distinctive, si sa pluteasca de capul lor, daca era soare, ea era fericita. Nimic nu i-ar fi putut umbri starea pe care o avea intr-o zi insorita. Bucuria o facea sa pluteasca si parca nimic nu ar fi putut sa o supere vreodata.

        

                  Toamna era cel mai greu pentru ea. Totul in jurul ei murea, chiar sub ochii ei albastri si inlacrimati. Parca o durea fiecare floare vestejita, fiecare copac golit de frumusetea frunzelor. Dar intr-o zi, intr-un 22 a decis sa nu mai sufere. Vremea de afara nu era a ei. A inteles ca ea nu poate schimba totul. A inteles ca unele lucruri nu tin de ea sa le faca mai bune, sau mai rele.

                     In acea zi a decis sa fie fericita. Putea sa se bucure de covorul de frunze galbene din fata ei, de racoare din aer care parca o trezea la viata. A inteles ca ploaia, poate e acolo ca mai spele raul. Si n-a mai renegat-o. S-a impacat cu toamna. Au facut pace, si viata si-a urmat cursul de neoprit, mai lin ca inainte.

                Cativa ani mai tarziu vremea de afara nu ii mai dicta starea de spirit... Cativa ani mai tarziu zambea linistita stiind ca 22 lui octombrie inseamna mai mult decat o zi trista de toamna. A trecut suficient timp cat sa o faca sa spuna acum cu tarie " Sunt bine ". Toamna de afara si femeia dinauntru erau prietene acum. Si aparent, chiar ii era bine. Cativa ani mai tarziu traia intr-adevar, fara sa o mai doara.  E octombrie . E 22 .

Despre oameni frumosi!

 

                   Am citit zilele astea undeva ca oamenii din jurul nostru tind sa ne vada cu 30% mai frumosi decat credem noi ca suntem. Adica noi ne vedem cu 30 de procente mai urati decat suntem in realitate!De ce? Pentru ca noi suntem, in general, cei mai aprigi critici pentru noi insine.

                    Nimeni nu te judeca la fel de necrutator cum te judeci tu insuti. Nimeni nu iti gaseste mai multe defecte, nimeni nu iti vede greselile mai mari decat tine. Noi tindem sa ne folosim constiinta ca pe o lupa, exageram greselile cat mai mult, le intoarcem pe o parte si pe alta, totul pentru ca in final sa ne umplem sufletul de regrete si vina. Noi oamenii uitam de noi. Uitam sa ne iubim,sa ne iertam! Uitam ca, la fel ca toti ceilalti oameni, suntem si noi supusi greselii, imperfecti. Iertam, ignoram greselile celor din jurul nostru, pentru ca ii iubim, dar le judecam atat de aspru pe ale noastre. Alegem sa ii iubim, sa ne bucuram de ei asa cum sunt, ii acceptam in intregime, concentrandu-ne pe ce mai bun si mai frumos in ei. Oamenii din jurul nostru ne mangaie sufletul, ne fac sa continuam.

                      Insa pierdem din vedere faptul ca la fel suntem si noi pentru ei. Suntem frumosi, si buni si invatam in fiecare zi sa traim frumos.Uitam ca desi avem defecte, avem si calitati, si acestea impreuna ne fac cei ce suntem. In fiecare dintre noi, oricat de rau sau de mic ar fi, exista ceva bun. Ar trebui sa invatam sa lasam oamenii de langa noi sa ne arate cum sa ne iubim, sa ne iertam si sa mergem mai departe.

                    Asa ca priveste-te si intelege cat esti de frumos cu adevarat. Priveste cum sufletul iti radiaza pe chip. Nimeni nu e perfect, si nu exista  realizare fara esec. Accepta-te asa cum esti, pentru ca esti o persoana minunata, cu atat de multe de oferit intregii lumi. Esti atat e important pentru atatia oameni, care te iubesc mai mult decat iti poti imagina. Si cel mai important, CREDE IN TINE! Esti puternic, esti frumos si contezi!

Acasa, desi.. Nu tocmai...

        Am fost acasa! Da, acasa, in oraselul meu drag. Am plecat cu inima mica, mica de tot pentru ca era prima calatorie mai lunga de 20 de minute cu pitica, si imi era groaza de reactiile ei. Dar spre uimirea mea, ea a fost mai relaxata pe tot parcursul drumului decat noi. Am plecat cu inima plina de dor, hotarata ca imediat ce ajung sa iau la picior orasul in lung si in lat, sa vizitez pe toata lumea. Oh, si cat am mai vizitat! Am plecat stresata, din cauza unor probleme ce trebuiau rezolvate fara amanare, si pentru ca sunt eu, imi facusem un milion de scenarii cu ce ar putea merge prost. Intr-un final.. Toate-s bune.

         

              Nu mai fusesem de o vesnicie acasa, si deja imi era dor in fiecare zi de fiecare potecuta pe care calcam in trecut. Imi era dor de ai mei, de prieteni, de familie, si lor de mine. De fiecare poarta,usa de bloc, colt de strada. Nu stiu cand mi-a fost ultima data sufletul inundat de asa dor si durere. In cele 6 zile pe care le-am petrecut acasa, am reusit sa merg peste tot, sa vad pe toata lumea. Un singur loc a ramas nevizitat...
      
                Casa mea din fundul satului de la tara nu m-a vazut de data asta. A fost pentru prima data in cei 21 de ani ai mei cand m-am simtit straina, casa mea mi-a parut neprimitoare. Pentru prima data am simtit ca nu mai e loc si pentru mine.. Atata raceala venind spre sufletul meu nu imi amintesc sa fi simtit. De ce? Nu as putea raspunde.. Indiferenta casei mele din margine de sat a trezit, parca, ceva in mine care ma impiedica sa ma duc, ceva ce imi spunea "nu ai loc" ; dureros, dar am ascultat acest sfat al subconstientului meu. Si mai dureros mi se pare ca, in afara de peretii casei mele, poate, nimic altceva sau altcineva nu mi-a dus dorul, nu a simtit nevoia prezentei mele. A fost prima data cand am petrecut atata timp in orasul meu natal, dar mi-am ocolit casa.. Prima data cand nu i-am lipsit, iar lipsa ei, pentru mine, nu a mai fost covarsitoare.

    

            Zi dupa zi am asteptat ceva care sa imi alunge acest sentiment, dar cu fiecare ora scursa, se intensifica, crestea, umbrindu-mi sufletul. Cred ca am invatat, in cel mai dur mod, ca nimic din ce cunosti, indiferent cat de bine cunosti, nu e permanent. Nimic nu ramane asa cum stiai, la fel cum nici eu nu raman. Dar parca e si mai agonizant cand, spre uimirea mea absoluta, schimbarea nu e catre bine. Dintr-o data, "acasa" e doar un cuvant frumos, fara poveste..

Despre prieteni si prietenii...

    
      

    Invatam inca de la o varsta foarte frageda sa ne facem prieteni. Cei mai multi dintre noi aveam prieteni chiar inainte sa stim sa spunem corect ca "Ana are mere" . Asta este printre primele lucruri pe care le invatam, sa ne imprietenim. Invatam sa impartim jucaria cu celalat copil de la groapa de nisip, sa nu lovim, sa ne purtam frumos. Apoi ne dezvoltam, formand grupuri de prieteni. Omul are nevoie sa simta ca apartine..

          Prietenii sunt o binecuvantare in viata noastra. Prietenii vechi, cei adevarati, a caror prietenie rezista timpului si distantei, a lunilor fara un semn, dar care atunci cand va vedeti va pun la curent cu tot, ca si cum nu v-ati vazut de cateva zile, sunt hrana pentru suflet.

      

          Unele prietenii sunt doar sezoniere. Ne imprietenim cu copii care vin la aceeasi groapa de nisip, apoi cu cei care sunt in grupa noastra de la gradinita. Mai tarziu ne sunt prieteni cei din clasa de la scoala, cei de pe strada noastra.  Aceste prietenii de cele mai multe ori sunt menite sa ne ajute sa coexistam, odata ce am trecut mai departe, de la gradinita catre scoala, de exemplu, lasam in urma aceste prietenii de ocazie, si ne alegem cu altele. Dar exista in lume asa numitele "prietenii adevarate" si despre acelea merita sa vorbesti. Cu toate acestea, si prieteniile sezoniere au rolul lor. Ai nevoie si de prietenii care sunt aproape de tine fizic. Si, desi nu te leaga atat de multe de ei, ca de cei vechi, aveti multe in comun. Faceti lucruri impreuna, si va simtiti bine. Pana la urma, prieteniile adevarate tot din acestea se nasc.

          Prieteniile adevarate sunt acelea care nu tin cont de timp, distanta, de nimic altceva. Atunci cand tu mergi catre urmatoarea etapa a vietii tale, ele te urmeaza. Prietenii adevarati sunt aceea care, desi tu iti vezi de drum, ei sunt mereu acolo, avand pregatita o ceasca de cafea cu numele tau pe ea. Care, desi nu vorbiti cu lunile, te suna sa te felicite cu toata inima atunci cand ceva bun ti s-a intamplat, sau te asculta si te sustin atunci cand tocmai ai avut parte de o nenorocire. Ei nu te uita daca au alti prieteni mai aproape de ei decat esti tu, si nici nu devin gelosi pe ceilalti prieteni ai tai.

             Prietenii adevarati sunt cei putini, dar buni. Sunt acolo dupa ani in care nu ati vorbit. Stiu ce vorbesc, am si eu o prietena asa. Dupa ani in care nu am stiut una de cealalta, ne-am regasit. Si, desi nu vorbim in fiecare zi, pentru ca viata e aglomerata si nebuna, stim amandoua ca cealalta e acolo atunci cand una din noi are nevoie, sau cand nu are. Astia sunt prietenii despre care merita cu adevarat sa ne amintim, cu care ar trebui sa ne laudam in gura mare. Si, desi nu le spunem in fiecare zi, nici macar din cand in cand poate, ei stiu cat de mult inseamna pentru noi. Stim cu totii ca viata fara macar un prieten vechi, cu care te intalnesti din cand in cand si depanati amintiri, cu care sa razi de cum ai plecat in papuci de casa la scoala, cum ai bagat picioarele in galeata cu apa, cum pierdea autobuzul in aproape fiecare dimineata in drum spre liceu, e o viata traita doar pe jumatate. Mie personal, nu imi plac jumatatile de masura, tie?

       

Azi s-a brumat padurea.

           Azi a picat bruma. S-a dus si ultima raza de soare, ultima speranta ca poate vara se intoarce, timpuriu, sa ne mai mangaie odata. Astazi am simtit ca,intr-adevar vara a plecat de-a binelea, si toamna ii pregateste iernii un covor de frunze ruginii presarate cu bruma

             Azi e rece, afara, in suflet, in gand. E rece cu adevarat, cum nu a mai fost de mult. Padurea, pe jumatate chelita si brumata isi plange pasarile plecate, ca o mama a carei copii au plecat din cuibul parintesc. Frunzele cazute par a fi marturia suferintei, dar si ele dispar usor, inegrinduse de atata frig.Flori nu mai sunt, le-a topit chiciura. Doar gutuii, ca sa ne mai dea o speranta, isi coboara grengile pline de fructe pentru noi.
   
           Privesc pe geam, cu cana de cafea fierbinte in mana, cum pomii se clatina, osteniti parca de greutatea norilor de plumb. Cerul e negru, negru de suparare. Pe oameni, pe lume, pe pamant. Isi varsa lacrimile amare si reci asupra noastra, ca o pedeapsa parca, pentru pacatele noastre. Muntele parca a ruginit cu totul, si albul zapezii de pe creste ne asigura ca iarna va fi aici in curand. Acolo a ajuns deja, ne supravegheaza si se pregateste.

              Nu ne ramane decat sa imbratisam melancolia, sa pregatim ceainicele fierbinti, si sa cautam cartile pe care le-am lasat din maini iarna trecuta, prea ocupati sa ne terminam lecturile odata cu venirea primaverii. Pe urma, la amiaza, cand soarele isi face curaj sa ne arunce o amorteala printre norii cenusii, sa scoatem paltoanele, ghetele si caciulile, si sa ne consolam padurea, caci si noi suntem tot copiii ei.

Frumusetea e in ochii privitorului?

          Margaret Hungerford spunea ca "frumusetea este in ochii privitorului." Cat este acest fapt de adevarat putem observa in fiecare zi, si nu doar cand vine vorba de oameni. La fel este si cu obiectele, arta, cam orice poate fi vazut si admirat. Ceva ce este frumosul absolut pentru mine, pentru tine poate sa nu insemne nimic mai mult decat mediocru, sau mai jos de atat.

           De multe ori cautam confirmarea in jurul nostru, parca ne linisteste cumva sa aflam ca nu suntem singulari, ca nu doar noua ne place. De cate ori nu ti s-a intamplat sa iti intrebi cel mai bun prieten daca baiatul sau fata care te face sa rosesti pana in crestetul capului nu este cel mai frumos om pe care l-a vazut vreodata, iar prietenul tau sa nu fie tocmai de acord? Dar nimeni nu poate decide ce este frumos pentru tine.  Sta in puterea noastra sa dam frumusete lucrurilor, oamenilor.

            Oamenii sunt ca niste vitralii, stralucesc atunci cand sunt atinsi de lumina. Uneori lumina vine din interiorul lor, alteori tine de noi sa oferim lumina oamenilor din jurul nostru. Noi ii admiram, ii iubim, ne dedicam lor, astfel ei devenind pe zi ce trece mai frumosi, mai luminosi pentru noi.

             Chiar si standardele de frumusete exista doar pentru ca mai multi ochi au fost de acord. Mai multi, dar nu toti. Si atunci e in regula sa iti placa altceva, altceva sa fie frumosul din ochii tai. Priveste, iubeste, lumineaza! Tine de tine sa faci lumea mai frumoasa, in fiecare zi, oferind putere ochilor tai sa decida ce este frumos pentru sufletul tau. Caci ochii sunt fereastra sufletului, si doar datorita lor sufletul primeste dragoste, caldura, frumusete, lumina.

Calator prin viata..

            Amintirile cele mai dragi sufletului nostru sunt de obicei cele care, pe langa fericire si nostalgie, ne aduc si o durere dulce amara si dor. Dor de trecut, de cine eram noi, de locurile in care eram noi, dar mai ales de oameni. De oamenii care erau langa noi la un anumit moment, de felul in care erau atunci, de ce insemnau ei pentru noi si noi pentru ei.

            Trecem rapid prin viata si in drumul nostru lasam in urma locuri, oameni, momente si sentimente. Ti-ai lasat in urma primul prieten din viata ta, caci viata v-a purtat pe drumuri diferite, dar niciodata nu vei uita cum faceati prajituri din nisip, si cum faceati toate prostiile impreuna, mai tarziu. La fel ai facut si cu invatatoarea care ti-a pus prima data stiloul in mana, dar nu ii uiti niciodata numele, caci de la ea a inceput tot. Primul diriginte e la pensie acum, si abia daca iti mai amintesti cum il cheama, dar el te-a invatat ca tu si colegii tai sunteti o echipa, ei iti sunt prieteni si familie cand esti in clasa, si trebuie sa te porti ca atare. Lasi in urma oameni fel de fel, fie pentru ca s-au schimbat, fie pentru ca tu te-ai schimbat, fie pentru ca viata v-a purtat pe carari atat de diferite incat sunteti la mii de kilometri distanta.

        Atatea locuri raman in urma ta, pentru ca esti un calator, nu te opresti niciodata, dar iti e dor de ele in fiecare zi. Te gandesti la ele uneori, fugitiv, pentru ca ai doar o secunda libera de cele mai multe ori. Dar tie nu iti e dor de loc, iti e dor de sentimente, de vibratiile pe care ti le generau acele locuri. Niciodata nu iti e dor de casa copilariei tale, iti e dor de cum te facea sa te simti ea, de ce inseamna ea pentru tine. Nu iti e dor de cladire, iti e dor de caminul in sanul caruia te.ai simtit cel mai bine. Acolo ai devenit cine esti. Acolo ai ras prima data, ti-ai facut primii prieteni, ai trait prima dezamagire si tot acolo ai trecut peste ea.

        Casa copilariei mele e mult mai departe de mine decat mi-as dori, pentru ca si eu, la fel ca tine, sunt un calator si nu ma pot opri din drumul meu. Daca stam pe loc, viata trece pe langa noi, asa ca mergem inainte cu toata viteza. De mult mai multe ori imi vad casa in memorie, decat in realitate, orasul, satul meu natal. Viata nu ne lasa prea mult timp pentru aceste rasfaturi. Dar cand ma intorc, imi vine sa plang de fericire. Pentru un scurt moment sunt doar eu cu gandurile mele, si imi permit sa ma las napadita de amintiri. Si imi vin in minte toate, mirosul mancarii facute de mama, mirosul aerului rece incarcat cu fumul care iese de pe cosurile caselor, al lemnului verde si ud ce zace in lada din fata sobei. Gustul muraturilor puse de mama la beci, al strugurilor din bolta de langa casa si al fripturii puse de tata pe gratar. Nu au existat prea multe prajituri de casa in copilaria mea, dar prefer oricand o mama care sta la povesti cu mine decat una care face prajituri. In plus nu mi-ar fi placut niciodata sa ma puna sa fac tavi nesfarsite cu prajituri alaturi de ea, caci gatitul nu e pentru toata lumea.

         Durerea si tristetea vin atunci cand momentul a trecut, trebuie sa te intorci in prezent, la cine esti acum, la ce insemni tu pentru cei care sunt acum in viata ta, so ce inseamna ei pentru tine. Esti adult acum, ai responsabilitati fata de oamenii din jurul tau, te lovesti de termene limita, si acum nu e cum era in scoala, cand uitai sa iti faci tema si profesoara te pasuia inca o zi. Acum totul e serios, prea rar mai e loc de luat viata in gluma, si trebuie sa mergi inainte. Trebuie sa te aduni si sa iti amintesti ca esti un calator!

Dragostea NU e ca tramvaiul!

   

       Da! Exact asa este! Am auzit pe cineva spunand zilele trecute "Dragostea e ca tramvaiu' ,pleaca unu' vine altu' !" Sa compari dragostea, fiinta umana, sentimentul, tot ce implica ea, cu o masinarie care te plimba dintr-o statie in alta, un obiect fara viata, a carui unica relatie cu tine ca om este aceea ca te folosesti de el ca sa atingi un scop, este profund gresita, in viziunea mea. Chiar daca, sa zicem, analogia ar tine, tu nu ai nevoie de toate tramvaiele. Ai nevoie de unul singur, ala care te duce la destinatie. Degeaba circula 7tramvaie pe zi, pe acelasi traseu, daca tu ai nevoie doar de ala de 8dimineata. Cu restul nu ai treaba, pur si simplu nu te intereseaza.

           Pana la urma, daca tu pierzi tramvaiul de 8, nu te consoleaza cu nimic ca mai vine unul si la 9. Tie iti trebuia ala de la 8!  Asa e si in dragoste; daca tu iubesti un om, pur si simplu nu mai conteaza ca mai sunt inca 3miliarde ca el pe planeta, sau 5, sau 7. Tu il iubesti pe EL, ai nevoie de EL! Daca il pierzi nu te consolezi cu faptul ca vine altul, la fel ca tramvaiul, sau poate o faci, pentru rationament, cat sa ramai intr-o bucata.

           Dragostea, mi se pare mie, e mai degraba ca un tablou, nicidecum ca un tramvai. De ce? In primul rand pentru ca o construiesti de la 0. Mai intai esti atent la ce alegi pentru tabloul tau, ce va aparea in el e la fel de important. Apoi incepi sa construiesti,incetul cu incetul, culoare cu culoare, si dai chip dragostei tale. Apoi ii dai un sens, o semnificatie. Tabloul, la fel ca dragostea, necesita munca, timp, rabdare si pasiune. Si la fel ca un tablou, dragostea ta spune o poveste. Nu exista dragoste fara o poveste extraordinara in spate. Si exact ca in cazul unui tablou, nici dragostea de calitate, care merita pastrata si aratata intregii lumi, nu iti iese din prima. Nici un pictor nu a dat de 2 ori din pesula si gata, creatie de muzeu.A incercat zile intregi, luni, chiar ani.

             In ceea ce priveste tramvaiul, putine povesti legate de o calatorie cu tramvaiul merita amintite, si nici nu muncesti prea mult ca sa dai de cel bun. Nu exista pasiune de nici un fel. Cu tramvaiul relationezi de nevoie, din interes,ori o relatie bazata pe interes nu aduce in nici un fel cu dragostea!

Cate iubiri ai avut intr-o viata?

 

          Prima mea dragoste a fost mama, a doua- tata. Apoi m-am indragostit de papusile de carpa pe care mi le facea mama din materialele pentru tesut presuri. Dupa catva timp, in care, consideram eu, am crescut papusile de carpa erau prea putin, ma plictiseau poate.. (am putea spune ca nu a fost dragoste adevarata) si inima mea a fost cucerita de desenele animate. In fiecare zi exista o ora magica; ora in care erau desene la televizor, dar nici asta nu a durat mult.

             Intr-o zi de vara m-am indragostit de cuvinte,de carti.Pentru asta as putea sa ii multumesc vecinului care imi citea prin gard poezii rupte din abecedarul atat de vechi ca era de o varsta cu el, a pensiei.zambesc si acum cand imi amintesc. Datorita lui am invatat sa citesc. Singura, poticnindu-ma la fiecare cuvant, ascunsa undeva ca nu cumva cineva sa ma auda si sa rada de mine. Adoram pur si simplu orice pagina scrisa ce imi pica in mana. Cand am intrat la scoala, m-am indragostit iremediabil de invatatoarea mea cu par blond si piele alba.
             
              In alta zi, toamna tarziu, am descoperit cat de mult imi place sa scriu, dar imi era prea teama, prea rusine sa arat cuiva ceea ce scriam. Desi  nu stie nici acum, stiam ca mama imi citea pe ascuns caietele pline cu ganduri si fantezii pe care le umpleam dupa- amiaza, in loc sa imi fac temele. Si nu a durat mult pana la acea zi de vara cand m-am indragostit de maretia muntelui. Muntele a devenit atunci persoana mea de baza, si la fel este pana azi. Pana m-am decis sa arat scrierile mele lumii, muntele a fost cel care le-a ascultat, de fiecare data cu rabdare! Asteptam cu nerabdare fiecare vara, ca sa putem fi impreuna din nou; Eu si Muntele meu!
             
             Crescand, am fost nevoita sa imi parasesc muntele pentru o vreme, si am trecut la baieti. Prima mea dragoste a fost ca orice alta prima dragoste si totusi, complet diferita. Am ras, am visat, am sperat, am iubit cu tot sufletul meu tanar si necopt, iar la final... am plans cuprinsa de disperarea ca nu voi mai avea niciodata sansa sa iubesc la fel. Dar a trecut timpul, ranile s-au vindecat si am trecut la urmatoarea iubire, si urmatoarea, pana intr-un final cand am gasit acea iubire ce merita pastrata. Si abia acea persoana am prezentat-o muntelui!

             Dupa ceva timp am revenit la muntele meu,care ma astepta neclintit, parca neatins de atatea anotimpuri trecute peste noi. Si am decis: m-am mutat langa muntele meu. Si mi-am adus si dragostea dupa mine,sa le pot avea pe amandoua aproape. Asta, cred eu, a fost reteta fericirii mele. Nu cred ca exista implinire mai mare decat aceea de a trezi dimineata privindu-ti o mare iubire cum doarme langa tine in pat, si alta privindu-te cu maretie prin fereastra!  

Ce ai mai facut de la Octombrie trecut?

         

     E 1... 1 Octombrie. Astazi e ziua in care simt cu adevarat  ca e toamna. Asa e in fiecare an, de altfel; vine octombrie si abia atunci simt ca a mai trecut o vara. Poate e si din cauza faptului ca e luna in care m-am nascut, dar asa tin eu socoteala anilor. "Ce ai mai facut de la Octombrie trecut?" 

          

             Asa e in octombrie... vantul e mai rece,copacii  mai goi, mai aramii.. Fructele sunt mai gustoase parca, decat in oricare luna. Merg pe strada si privesc catre munte; parca a ruginit padurea! Si inca mai mult de la Octombrie trecut. 

   

             Astazi incepe cu adevarat mijlocul toamnei. E luna in care eu ma simt cel mai complet. Aspir aerul rece parca cu nostalgie si ma intreb in sinea mea "Ce ai mai facut de la Octombrie trecut?" . Octombrie trecut ma gasea dorindu-mi cu inversunare un copil,astazi,iarasi in Octombrie, il privesc cum doarme linistit in bratele mele protectoare,de mama. Octombrie trecut ma gasea dorindu-mi o casa, alergand ca o naluca in lung si in lat sa o obtin; nu s-au schimbat multe pana azi,dar simt ca sunt mai aproape de infaptuirea acestei dorinte. De asemenea tot ultimele 3 luni de Octombrie imi ascultau cu interes in diminetile racoroase, martrisirile despre dragostea atat de mare ce o purtam celui cu care imi impart viata; astazi octombrie ma gaseste mai indragostita ca oricand de acelasi om care, de la un octombrie la altul mi-a oferit cel mai frumos cadou.  

   

             Octombrie ma face sa imi fie dor... De mama,de tata si de casa noastra din fundul satului de la tara; de  viile imprastiate pe atat de multe parcele, nici una prea aproape de cealalta,caci e vreme de cules,de mustit si de tras vinul in galeti si turnat prin palnii mari in butoaie din lemn de esenta tare.Dor de culesul porumbului unde ne strangeam intreaga familie si mai mult ne distram decat munceam...Ma face sa imi fie dor de prietenii din copilarie,de serile cu foc de tabara si porumb fiert sau copt,si vin fiert la foc in fata portii.  Dar acest Octombrie, ca si ultimul, ma gasesc departe, in inima orasului,cu griji de oameni mari,cu mainile pline de hartii si acte... Acest octombrie ma gaseste coplesita... de emotii,de responsabilitati,de viata din fiecare zi.

            

            Trec atatea Octombrie pe langa noi , iar noi uitam sa ii dam ce se cuvine. Uitam sa ne bucuram de padurea ruginita,de diminetile si serile racoroase,de dupa amiezele in care soarele cu greu ne mai arunca cate o raza de soare calduroasa,cat sa ne incumetam sa iesim la o plimbare in parc, de mirosul esarfei pe care nu ai mai purtat-o de la sfarsitul lui Octombrie trecut...Trecem in fuga prin viata, prin Octombrie, uitand sa ne amintim dulceata mustului proaspat tras si a strugurilor albi pe care ii mancam nespalati,pana simteam ca explodam de placere,uitam sa ne amintim de parinti,bunici,unchi si verisori si de cum inca mai aveam vreme sa ne intalnim cu totii in fiecare octombrie,dupa o vara mult prea aglomerata.