22!

                   La inceput fiecare adiere de vant o facea sa tremure. Si fiecare picatura de ploaie parca ii topea sufletul. Plangea privind pe geam cum picaturile se scurg siroaie de parca i-ar fi luat si sufletul cu ele in pamantul rece si ud. Ploaia o frangea pur si simplu. Asa a fost dintotdeauna. Un om nu ar fi putut sa o raneasca niciodata, dar cerului ii era de ajuns sa se intunece usor, si o intuneca si pe ea.
   
                  Cu soarele insa, era alta poveste. Ar fi putut pamantul sa se rupa in zece bucati distinctive, si sa pluteasca de capul lor, daca era soare, ea era fericita. Nimic nu i-ar fi putut umbri starea pe care o avea intr-o zi insorita. Bucuria o facea sa pluteasca si parca nimic nu ar fi putut sa o supere vreodata.

        

                  Toamna era cel mai greu pentru ea. Totul in jurul ei murea, chiar sub ochii ei albastri si inlacrimati. Parca o durea fiecare floare vestejita, fiecare copac golit de frumusetea frunzelor. Dar intr-o zi, intr-un 22 a decis sa nu mai sufere. Vremea de afara nu era a ei. A inteles ca ea nu poate schimba totul. A inteles ca unele lucruri nu tin de ea sa le faca mai bune, sau mai rele.

                     In acea zi a decis sa fie fericita. Putea sa se bucure de covorul de frunze galbene din fata ei, de racoare din aer care parca o trezea la viata. A inteles ca ploaia, poate e acolo ca mai spele raul. Si n-a mai renegat-o. S-a impacat cu toamna. Au facut pace, si viata si-a urmat cursul de neoprit, mai lin ca inainte.

                Cativa ani mai tarziu vremea de afara nu ii mai dicta starea de spirit... Cativa ani mai tarziu zambea linistita stiind ca 22 lui octombrie inseamna mai mult decat o zi trista de toamna. A trecut suficient timp cat sa o faca sa spuna acum cu tarie " Sunt bine ". Toamna de afara si femeia dinauntru erau prietene acum. Si aparent, chiar ii era bine. Cativa ani mai tarziu traia intr-adevar, fara sa o mai doara.  E octombrie . E 22 .