Acasa, desi.. Nu tocmai...

        Am fost acasa! Da, acasa, in oraselul meu drag. Am plecat cu inima mica, mica de tot pentru ca era prima calatorie mai lunga de 20 de minute cu pitica, si imi era groaza de reactiile ei. Dar spre uimirea mea, ea a fost mai relaxata pe tot parcursul drumului decat noi. Am plecat cu inima plina de dor, hotarata ca imediat ce ajung sa iau la picior orasul in lung si in lat, sa vizitez pe toata lumea. Oh, si cat am mai vizitat! Am plecat stresata, din cauza unor probleme ce trebuiau rezolvate fara amanare, si pentru ca sunt eu, imi facusem un milion de scenarii cu ce ar putea merge prost. Intr-un final.. Toate-s bune.

         

              Nu mai fusesem de o vesnicie acasa, si deja imi era dor in fiecare zi de fiecare potecuta pe care calcam in trecut. Imi era dor de ai mei, de prieteni, de familie, si lor de mine. De fiecare poarta,usa de bloc, colt de strada. Nu stiu cand mi-a fost ultima data sufletul inundat de asa dor si durere. In cele 6 zile pe care le-am petrecut acasa, am reusit sa merg peste tot, sa vad pe toata lumea. Un singur loc a ramas nevizitat...
      
                Casa mea din fundul satului de la tara nu m-a vazut de data asta. A fost pentru prima data in cei 21 de ani ai mei cand m-am simtit straina, casa mea mi-a parut neprimitoare. Pentru prima data am simtit ca nu mai e loc si pentru mine.. Atata raceala venind spre sufletul meu nu imi amintesc sa fi simtit. De ce? Nu as putea raspunde.. Indiferenta casei mele din margine de sat a trezit, parca, ceva in mine care ma impiedica sa ma duc, ceva ce imi spunea "nu ai loc" ; dureros, dar am ascultat acest sfat al subconstientului meu. Si mai dureros mi se pare ca, in afara de peretii casei mele, poate, nimic altceva sau altcineva nu mi-a dus dorul, nu a simtit nevoia prezentei mele. A fost prima data cand am petrecut atata timp in orasul meu natal, dar mi-am ocolit casa.. Prima data cand nu i-am lipsit, iar lipsa ei, pentru mine, nu a mai fost covarsitoare.

    

            Zi dupa zi am asteptat ceva care sa imi alunge acest sentiment, dar cu fiecare ora scursa, se intensifica, crestea, umbrindu-mi sufletul. Cred ca am invatat, in cel mai dur mod, ca nimic din ce cunosti, indiferent cat de bine cunosti, nu e permanent. Nimic nu ramane asa cum stiai, la fel cum nici eu nu raman. Dar parca e si mai agonizant cand, spre uimirea mea absoluta, schimbarea nu e catre bine. Dintr-o data, "acasa" e doar un cuvant frumos, fara poveste..