Pentru ca nu vreau sa plec! | Vreau o tara buna!

Este pentru prima data când postez ceva ce nu e scris de mine,insa o fac. De ce? Pentru ca sunt om, sunt mama, sunt chirias. Pentru ca nu vreau sa plec.Pentru ca imi iubesc tara. Pentru ca imi doresc o tara buna, cu oameni care știu ce au de făcut si care sa aibe grija de oamenii ei. Sa mai spun ceva este de prisos. Cititi:
"Adio Romanie !!!!
Castigam un salariu de 2200 ron Brut ,platim in jur de  870 ron la CAS CASS + IMPOZITE, ramanem cu 1330 ron pe luna !!!!
Cu acesti bani sa traim !!!(cica)
O chirie este in jur de 180 de euro , platim lumina , gaz, apa pe langa aceasta chirie ! Avem nevoie de mancare , haine si lucruri personale ! Avem copii la scoala / gradinita/ facultate !
Avem parinti , bunici , strabunici care au nevoie de noi ! Gasim tot ce ne dorim in magazine , insa nu avem cu ce cumpara  ... stau si ma intreb ce facem noi pt noi ! Ce fac cei pe care i votam si care ne conduc !Nu avem locuri la crese de stat , nu avem spitale terminate si aranjate ! Pleaca toti medicii buni in strainatate , oare de ce ?Nu avem siguranta zilei de maine , poate nu avem ce pune pe masa copiilor insa iseim in strada sa aplaudam ! Aplaudam ce ?Avem rude plecate in strainatate pe care le vedem doar cu ajutorul internetului ! Avem copii care nu-si cunosc tatal , plecat din lipsa traiului decent in tari straine !!!!
Avem copii abandonati si oameni fara case ! Insa platim la stat ! Platim ce ?Punem capul pe perna cu gandul ca poate maine nu avem de unde plati rata de la casa , ca poate maine nu ne baga banii si copilul nu are lapte ,ca nu am banii de chirie si ma da propietarul afara  din casa !
Voi , cei de sus din Prlament , aveti rate ? aveti copii ?parinti bolnavi sau bunici ?Asteptati pe holurile spitalelor de stat ?Oare aveti frigiderul plin ?Intreb deoarece poate noua , oamenilor de rand , care traim din acest salariu ne cam bate vantul in frigider si portofel !
Nu vreti sa facem putin schimb de viata ? sa va chinuiti si voi de pe 1 zi pe alta cu acest salariu si stil de viata  macar 1 luna , poate asa va dati seama cum sta treaba in iubita noastra tara ROMANIA !
Noi nu avem palate , avem norocul poate de o garsoneira si zic norocul deoarece altii stau sub pod ! Noi nu  plecam in tari exotice decat la munca sa aducem acasa un ban , plecam la tara la bunici in cel mai fericit caz in asa zis concediu  !
Obligati oamenii sa iasa in strada sa va sutina , platiti autocare  , dar nu sunteti capabili sa terminati un spital in timp util !
Avem nevoie de case , spitale , adaposturi pt oamenii strazii , centree de recuperare pt persoanele cu dizabilitati  . Sustinere pentru persoanele care au ales un drum gresit in viata insa vor sa faca ceva cu viata lor , acum , cand nu este prea tarziu si au nevoie de noi ! Avem nevoie de crese si gradinite de stat ! Avem nevoie de bani ca sa traim ! Avem nevoie de voi , sa deschideti ochii si sa realizati ca tara noastra se duce usor usor , si daca noi plecam din ea , muriti si voi odata cu Ea!"
Autor negasit pana in prezent...

1 iunie. Cand nu era timp

        Maine este 1 iunie. Primul 1 iunie in care eu sunt mama. Copilul meu este inca prea mic sa înțeleagă ceva, dar tot voi sarbatori aceasta zi ca fiind despre ea.
       Cand eram eu copil, 1 iunie nu a fost niciodata despre mine. Imi amintesc o singura data, cand eram in scoala generala ca s-a intamplat ceva si pentru mine, ca si copil. A venit circul la scoala. Biletul era 5 lei, si a trebuit sa ma rog de bunica-mea sa imi dea 5lei ca sa particip si eu. A fost atât de frumos... Desi eram la un loc cu multi copii m-am simtit foarte speciala. Acela a fost singurul 1 iunie care a fost despre mine, sau asa am simtit eu.

      Parintii mei au trait o viata aglomerata, in care nu a fost niciodata timp pentru cantece de copii, povesti de noapte buna, sau ziua copilului. Aveau probleme de oameni mari, si nu si-au permis niciodata sa se opreasca, nu au lasat facturile, munca sau grijile de-o parte, pentru ca nu au fost crescuți asa, pentru ca nu stiau ca un copil are nevoie de mai mult decat mancare si haine. Acum stiu.

         Primul "te iubesc" de la mama, a venit dupa o cadere nervoasa masiva, în care i-am spus cat de singura ma simt si de neinsemnata. De la tata, cand s-au despartit. Poate a venit din disperarea de a nu ramane singur, sau poate n-a stiut niciodată cat de simplu este sa o spuna. Poate n-au auzit nici ei la randul lor, si au crezut ca nu e necesar, ca pot trai si fara, si am trait. Ma mai simt singura si neinsemnata? Da, uneori... Cred ca e vina lor? Deloc. Nu ii consider deloc vinovati, pentru nimic. Ei au facut ce au stiut mai bine si cum au stiut. Cu toate astea, eu stiam ca ma iubesc. Nu au stiut sa sparga tiparul dupa care au fost ei crescuti, si parintii lor si probabil chiar parintii parintilor lor. Dar eu am invatat.

            Am invatat ca povestile de noapte buna, cantecele, timpul petrecut cu copilul meu este cel mai pretios si nici o suma de bani nu va răscumpăra timpul pierdut.
Asa ca, da, singurul meu 1 iunie care merita amintit nu i-a cuprins si pe parintii mei, insa mi-am promis ca fiecare 1 iunie al copilului meu sa ma cuprinda pe mine.

Prima cazatura - mai grea pentru mami decat pentru bebe | Ganduri de mama

           21 Noiembrie. imi amintesc exact ziua si cum s-a întâmplat. Erika avea aproape 4 luni si nu se intorcea nicicum singura de pe spate pe burta,asa ca nu imi era teama sa o las pe pat singura daca aveam nevoie de cateva secunde pentru ceva. Asa s-a intamplat si prima cazatura. O schimbam de scutec si m-am intors pentru 2 secunde sa iau un scutec nou. Intr-o fractiune de secunda am auzit "poc" si tipete. M-am intors si a mea copila era pe jos. Am inceput sa tremur instantaneu si am sarit practic distanta dintre noi sa o iau in brate.

       De plans nu a plans mult,(mai mult am plans eu) nici cucui nu a facut, dar o sperietura mai mare nu am trait in viata mea. Dupa vreo 30 de secunde de plans s-a calmat ca si cum nimic nu s-a întâmplat și a inceput sa se joace normal. Am urmarit-o indeaproape intreaga saptamana(desi recomandat este 48 de ore) sa vad daca sunt urme de letargie, lesin, cucui, sangerati, etc. Nimic nu arata ca ar fi vreo problema. Asa ca am trecut peste. Cu timpul am învățat sa trec peste mai usor, cand e cazul de mers la medic si cand nu, mai ales ca acum, la aproape 10 luni suntem in plin proces de invatare a mersului si cazaturile sunt la ordinea zilei.

        Draga noua mamica, nu te simti o mama rea, incompetenta sau pur si simplu ca nu esti de ajuns pentru copilul tău! In curand cazaturile vor deveni ceva normal si atat tu, cat si bebe veti ajunge sa nu le mai dati nici o importanta. Daca intuitia iti spune sa mergi la medic, mergi pentru linistea ta, dar nu te învinovăți. Veti fi bine!

Top 10 As fi vrut sa stiu. ¦ in sarcina! | Ganduri de mama

           

                Atunci cand am ramas însarcinata, o lume noua s-a deschis pentru mine. Desigur, odata cu aceasta lume minunata, au aparut si sfatuitorii, si sfaturile mai mult sau mai putin bine intentionate. Asa ca pentru tine, draga viitoare mamica, am decis sa scriu top 10 lucruri pe care as fi vrut sa le stiu cand eram insarcinata.

1. Greturile si poftele nu sunt pentru totdeauna(desi asa pare)
Mie personal , avand o complexitate de boli ascunde in tot corpul, combinate cu o sarcina toxica, mi-a fost in mod special mai greu, pentru ca am scapat de greturi abia in luna a saptea, dar... am scapat. acum, aproape un an mai tarziu sunt vie si nevatamata.

2. Viata ta nu se termina dupa ce vine bebe, doar se ajusteaza!
Da, probabil primele saptamani vor fi mai grele(dar nu neaparat) pentru ca atat pentru tine, cat si pentru bebe totul este nou!  Dar veti fi bine. Viata merge inainte, cafeaua cu fetele e inca valabila, totul va fi bine!

3. Nu vei da 3000 de lei pe scutece, pe luna!
Eram insarcinata in aproximativ 5 luni cand mi-a fost aruncata bomba asta in poala.  Eu, care inca nu cumparasem nici un pachet de scutece in viata mea, m-am invinetit la fata... De unde sa dau eu 3000 pe scutece??? (am aflat apoi ca a fost o mare minciuna...)

4. Purtatul bebelusului tau nu iti va face viata mai grea, ci mai usoara!
Am aflat despre baby wearing in sarcina si am inceput sa caut, sa invat, sa citesc. Am ales mai intai un sling, pentru ca era ideal imedial dupa nastere(chiar la o saptamana) apoi am inceput sa jonglam cu sisteme ergonomice, atat eu, cat si Alex. Poate o sa scriu mai pe larg despre asta, in alt articol

5. Nu o sa te doara asa incat sa cazi in genunchi.
Cand E. a inceput sa miste eram i. culmea fericirii, nu mai calcam pe pamant, ci pe nori. Insa... au aparat comentariile de genul "O sa iti dea la ficat mai tarziu", "Stai sa mai creasca, o sa plangi de durere", "Cand va fi mai mare si va lovi, o sa cazi in genunchi" nimic mai neadevarat!

6. Nu toata sarcina e o magie.
Da, stiu, asta e subiect tabu, dar ar trebui sa stii! Nu toata sarcina e plina cu soare si unicorni. Ai parte de greturi, insomnii, ameteli, nu poti sa mananci, etc,(sau poate ai noroc, si nu) dar tot esti cea mai fericita femeie din lume.

7. Cumpara totul din timp!
Timp de 9 luni doar asta am auzit "Sa nu cumperi nimic inainte" dar ce sa vezi, eu n-am nici timp, nici bani pentru asa lux. Asa ca le-am luat pe toate pe rand, cand am avut bani, si can a ajuns bebe totul(aproape) era la locul lui.

8. Nu uita, "It takes a village..."
Adica, ai nevoie de ajutor, îmbrățișează-l, accepta-l si odihnește-te. Sa aduci un copil pe lume nu e ca si cum ai mers la alergat, e ca si cum ai mers la alergat, cu o masina in carca, in timp ce altcineva iti gadila uterul. Ai nevoie de odihna aia!

9.Nu crea o tragedie unde nu e necesara o tragedie .
Fie ca ai obosit, ca laptele ala nenorocit nu curge, ca nu stii cum sa ii faci baie, ca bebe plange si tu faci pipi cu el in brate, ca treci prin pusee, regresii, etc, ia- le asa cum sunt. Deal with it, get over it!

10.Esti cea mai buna mama pentru copilul tau!
Aici nici nu mai e nevoie de argument, orice ar fi, tu esti cea pe care puiul tau a ales-o sa-i fie mama. Esti speciala si perfecta pentru el!

Bonus! Poti sa nasti!
Asta este cea mai mare frica, si se accentueaza in ultimele zile in mod special.Indiferent daca nasti natural sau prin cezariana, tot esti minunata si ai reusit! Cine spune altceva nu stie ce vorbeste. Nasterea prin cezariana nu te face mai putin mama, asa cum nasterea naturala nu te face o mama si jumatate. Esti minunata, pentru ca ai facut tot ce ai putut!

*Inainte sa te sperii, acestea sunt unele din cele mai grave scenarii prin care eu am trecut. S-ar putea aplica la tine, sau nu! Tu stii exact ce ii trebuie copilului tau, insa eu stiu ca orice ar fi, are nevoie de o mama fericita!

Mos Ion "Grebla" și cărțile | Despre oameni

        Despre mos Ion "Grebla" , sau mai simplu, nea Ion, îmi amintesc multe lucruri, însă lucrul pe care nu mi-l amintesc nicicum este chipul lui. Nea Ion s-a stins când eu eram încă mica, nu îmi mai amintesc cu exactitate când, îmi amintesc însă că am vrut neapărat să văd, ca să cred. Îmi amintesc că era înalt și slab, mergea în baston și purta mereu pantaloni de costum.

         Lucrul cel mai de preț pe care mi-l amintesc este ca absolut de fiecare dată când venea să vorbească cu mine prin gardul care ne despărțea curțile, avea o carte, sau măcar o pagina dintr-o carte. Ii plăcea în mod special sa citească cu voce tare, iar în ultimii ani eu eram singura care îl mai asculta și ii punea întrebări, asa ca atunci când avea chef de citit, venea la gard și ma striga. Eu ma jucat în groapa cu nisip, el îmi citea poezii și povesti nemuritoare.

          În ciuda faptului ca era, în ochii mei de atunci, destul de bătrân, era un om plin de viață. Îmi amintesc o iarna plina de zăpadă în care nimeni nu voia sa ma tragă cu sania pe uliță, asa ca stăteam pe sanie, lângă gard și aproape plângeam. M-a văzut și a venit sa ne jucam cu sania. El ma trăgea cu sania de la un cap la altul al ulițe, apoi ma punea sa îl trag eu. Bineînțeles că eu eram extraordinar de mandra de puterile mele, pentru ca îl trăgeam aproape fără nici un fel de efort. Acum realizez cât se chinuia el sa stea pe sania și totuși sa nu stea pe sanie.

          Nu îmi mai amintesc nimic de perioada când s-a dus... Doar ca m-am dus sa îl vad, pentru ca eram sigura ca e o minciuna... Nu a fost. A fost greu pentru mine sa mai vorbesc despre el de atunci, a fost greu și sa scriu asta, însă sunt sigura ca ar vrea sa știu ce a rămas dupa el. Uneori, când citesc, o fac cu voce tare, pentru ca undeva în spatele mintii ceva îmi spune ca ma poate auzi, și ca pot sa fac pentru el ce a făcut el pentru mine atâta timp. Sau îmi imaginez ca acolo unde este are o biblioteca de proporții, și tot timpul la dispoziție sa se bucure de ea. Nu cred ca e ceva ce l-ar bucura mai mult decât putina lectura.

Am fost acolo! Cel mai mare lant de oameni care citesc

              Cum a fost? Coplesitor, emotionant, minunat, si mi-a fost teama. Teama cand am plecat de acasa ca nu o sa ajung, desi am fost in primii 700, teama ca nu voi fi in stare sa citesc corect. Eu ma consider un cititor cursiv, dar, e asa o presiune in momentul in care realizezi in ce chestie mare ai intrat, ca parca ai fi in clasa intai, la prima citire. Slava Domnului, totul a fost bine, atat pentru mine, cat si pentru ceilalti 3319 oameni care au citit.

           Da, ai citit bine, 3320 de oameni au citit azi in Piata Sfatului. Intr-un 2018 in care cartile nu mai par atat de importante, sa reusesti sa aduni peste 3300 de oameni la un eveniment de o asa amploare si sa reusesti sa dobori recordul cu 249 de oameni este un merit extraordinar. Omul si Cartea, si echipa au reusit extraordinarul. Neoficial, am intrat in Cartea Recordurilor. Raspunsul oficial va veni in curand. Organizatorii au un an la dispozitie ca sa trimita toate dovezile, iar raspunsul va veni inapoi in maxim 20 de saptamani. 

           E greu de explicat fericirea care te copleseste dupa ce iti termini propozitia, si repede si corect. Ceea ce s-a intamplat astazi a fost extraordinar. Orasul si chiar tara s-a unit si a iesit ceva extraordinar. Am vazut clase intregi de elevi din Iasi, oameni din Bucuresti, Ploiesti si asa mai departe.

           Printre participanti am intalnit o doamna la extraordinara varsta de 91 de ani, care a venit, a stat in rand, a citit si a ne-a inspirat cu puterea si determinarea sa. Fiind aproape, am intrebat-o cum se simte. Mi-a raspuns zambind larg "Pentru mine e mai greu, dar cu sacrificii se poate" . Merita pomenita si data exemplu, pentru ca am vazut oameni (si nu putini ) care stateau pe margine si nu doreau sa participe, dar nu e treaba noastra. Sunt fericita, mandra si ma inclin in fata tuturor celor care au luat parte la acest eveniment!

De la bebe la toddler, tranzitia mamei | Ganduri de mama

             

Ok,stiu ca tocmai ce am scris despre ceva, dar na... Stii cum e. Intr-o zi ai multe de zis, in altele n-ai nimic. Acum, probabil ca o sa iti dai seama pe parcurs de asta, dar vreau sa iti spun eu de la inceput, nu scriu despre ceva mega important. Despre ce scriu? Despre starile mele recente. De ce? Doar asa...

            Ultimele mele zile nu au fost asa bune, m-am simtit trista, neproductiva, am fost intr-un fel de minidepresie sa zicem, si asta nu se intampla rar... De unde a inceput tot balamucul asta? Ce ma bucur ca intrebi! Ei bine, saptamana asta s-au implinit 10luni de cand stau acasa, fara job, crescandu-mi puiul de om. Ok, don't get me wrong, imi ador copilul si imi place enorm sa imi petrec timpul cu ea si sa ma dedic ei, DAR.. Fiind un om foarte activ, avand mereu cel putin 2-3 proiecte in desfasurare in acelasi timp inainte sa devin mama, mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu sedentaritatea, ca sa zic asa. Ma rog, acum incepe sa imi fie greu.. De ce? Pentru ca timpul trece, copila devine pe zi ce trece mai independenta, si cum ea a fost unicul meu proiect in acest timp(as zice si casa, dar stim bine ca nu le am cu dinastea, am pastrat-o la acelasi nivel decent, nimic peste asteptari), incepe sa imi lase din ce in ce mai mult timp liber, pentru ca incepe sa se joace singura, sa manance singura, sa adoarma singura. Eu sunt mai degraba personaj episodic in zilele ei.

           Bun, am explicat, acum sa ne intoarcem la neproductivitatea asta... Bineinteles ca planuiesc sa ma intorc la munca la un moment dat, dar simt ca am nevoie de mai mult. Am nevoie de proiecte in viata mea, si in momentul asta, in capul meu sunt atat de multe idei incat ma pierd printre ele, si cum spune romanu "dintr-un car incarcat, ma aleg cu un...." na.. Asa e in viata! Ce am decis? Nimic! Sunt mai confuza si cu capul in nori ca niciodata si nu sunt in stare sa aleg o idee pentru masa de maine de pranz. Stiu ca pare amuzant, dar e adevarul. Stiu, e nasol de zis cu voce tare, de-aia il scriu. Ce concluzie tragem azi? Viata nu e mereu plina de flori si curcubee, mai vine si ploaia, mai te impiedici si de o minidepresie, mai te ia si melancolia ca puiul tau de om are de-abia 8 luni si deja incepe sa nu mai aiba nevoie de tine... Un om normal si-ar inghiti sentimentele astea si ar merge sa doarma, dar eu nu sunt neaparat normala;  Siii... mai am si un blog, asa ca primesc din partea Universului oportunitatea sa scriu toate lucrurile astea, sa mi le iau de pe suflet, si pentru altii ca mine care se mai simt asa, sa stie ca nu sunt singuri.

Ai carte, iei parte?

         Luuuume,luuume, asa din scurt, pentru ca mai sunt doar 2 zile, trebuie sa vorbim de ceva mare. Incercarea oficiala de a intra in cartea recordurilor pentru CEL MAI MARE LANT DE OAMENI CARE CITESC! Cum sa nu iti doresti sa iei parte la ceva atat de maret si minunat?

          Ei bine, eu mi-am facut curatenie in program si mi-am ales cartea perfecta, fix pentru aceasta ocazie uriasa! Eu, ca o devoratoare inraita de lectura, ar fi pur si simplu blasfemie sa lipsesc. In ultimele 2 saptamani mi-am terorizat cunoscutii despre care stiu ca ar putea sacrifica cateva ore, in centrul Brasovului, pentru o treaba asa importanta. Azi dimineata mi-am zis, de ce sa nu terorizez putin si necunoscutii?

         Astfel, aceasta este o invitatie oficiala, in care iti spun, iti strig,daca vrei; Duminica asta, 22 aprilie, la ora 12 esti asteptat, doar cu o carte, una care sa iti faca timpul sa treaca mai repede si mai frumos si un scaunel sau o pernuta, ca sa fii sigur ca stai confortabil cat te bucuri de lectura. La final, ca sa pleci si mai bogat, o sa facem cu totii schimb de carti la final. Mai multe informatii,cat si reguli gasesti aici, dar treaba e destul de simpla. Asa ca, ai carte, iei parte?

De la copilarie, la copilarie.

         Despre copilaria mea in casa de paianta din fundul satului am scris si poate o sa mai scriu, pentru ca e sfanta pentru mine, si indiferent cat de mult mi-au displacut si inca imi displac anumite aspecte ale statului la tara, ma intorc acolo mereu, cu inima mica si aproape iesindu-mi pe gura, pentru ca am iubit fiecare zi. Acum ca-s deja vreo 5 ani de cand am plecat din casa mea, si vreo 2 de cand m.am mutant intr-un oras care depaseste cateva zeci de mii de locuitori, faceam o retrospectiva si ma gandeam ce am avut eu si ce va rata copilul meu. 

        Desi am crescut intr-o curte cu un gard pe care tata il repara mereu fix cand era la un pas de a pica la pamant, n-am mers la gradinita, n-am stiut ce e aia fast food in primii ani de viata(si bine mi-a mai prins), n-am invatat engleza de la 3ani, n-am mers la piscine mari cu apa albastra (culoare data de gresia cu care era "tapetata" piscina) am avut atat de multe lucruri care ma faceau fericita. N-am avut carti adaptate varstei, dar am avut cartea veche de mecanica gasita in pod cu care am invatat sa citesc cu mult inainte sa ajung la scoala. N-am avut invatatori cu studii dar am avut-o pe mama care imi raspundea de mii de ori pe zi la intrebarea "ce litera e asta?" si care mi-a zambit mandra cand m-am dus la ea si i-am citit pentru prima data un cuvant intreg "chiuloasa". De la chiuloasa s-a nascut o dragoste nebuna, care n-a murit nici pana azi, dragostea de carti, de cunoastere. N-am avut locuri de joaca, dar am avut jocul de-a va-ti ascunselea pana la ore tarzii cu copii pe care ii stiam din scutece si fotbalul pe islaz unde portile erau definite de cate 2 pietre intr-o parte si in alta de care uneori uitam, si nici tablete, aveam telefoane din piatra pe care scriam cu creta si vorbeam cu oameni imaginari. Nici asistente si doctori care sa ne supravegheze la fiecare julitura, dar aveam " pupicul pe buba" care lua durerea intr-o secunda. N-am avut bone dar am avut bunici cu porumb copt in buzunare pe care mi-l serveau pe post de bomboane si care ma legau cu ata de ei pretinzand ca ei sunt caii si eu birjarul, nici after scool n-am avut, dar am avut vecina care venea sa-mi deschida aragazul ca sa-mi fac cartofi pai si oua ochiuri urcandu-ma cu genunchii pe scaun pentru ca imi mai trebuia inca jumatate din inaltimea mea ca sa ajung la aragaz. Aveam independenta si incredere din partea parintilor ca nu dam foc la casa, desi aveam 6-7 ani. Acum avem baby sitter si la 13 ani.

        Am avut garla la care mergeam 15 insi intr-o caruta, de abia puteau 2 cai sa ne traga. Am avut prieteni cu care la 12 ma scuipam prin gard si la 12 si 10 ma jucam sotron, fara sa vina vreun parinte sa ne faca dreptate. Am avut turtele mamei care mergeau ca unse abia luate din tigaie, desi ne frigeau la degete. Am avut braga pe care tataia mi-o dadea in loc de suc, pentru ca sucul era scump si nici n-aveai prea multe optiuni la noi in sat. In locul filtrelor de chiuveta aveam apa de fantana care era buna nu doar sa imi potoleasca setea, dar racorea si pepele de 15 kg care n-avea cum sa incapa in frigider. Nici nutritionist sau alergolog, mancam mazare nespalata direct din pastaie in gradina si prune verzi pana ne durea burta.

         Nu pot sa nu ma bucur pentru copilul meu care va invata engleza la 3 ani, care va avea parte de piscina si inot tot timpul anului, care va merge in parcuri frumos amenajate cu leagane si topogane colorate, haine frumoase si noi, pe care eu le "capatam" de pe la verisorii mai mari si le dadeam mai departe la verisorii mai mici, care le dadeau mai departe sora-mii. Dar nu pot nici sa nu ma intristez putin, pentru ca, desi va avea toate astea nu va sti cum e sa te arunci in santul plin de apa in picioarele goale dupa ce a plouat 2 zile sau cum e sa te dai cu ceolofanul (furat din geamul spart al sopronului) pe dealurile pline de zapada. Ea va avea probabil sanii scumpe cu care se va da pe partii amenajate, cu supravegetori. Iar eu, din pacate, in tot acest timp, cat ea va rata atatea minunatii, voi fi ocupata cu o slujba solicitanta, care imi va fura atentia de la ea, multumita fiind sa o stiu la cresa, gradinita si mai apoi scoli si after school, in siguranta, in timp ce eu ma gandesc cum sa fac sa castig mai multi bani, ratand si mai multe lucruri in timp ce ea creste. Si ma voi trezi intr-o zi, fix ca acum, si ma voi intreba "unde s-a dus timpul?"...

Batrana din statia de autobuz | Despre oameni

         Despre faptul ca eu sunt fascinata de oameni stie orice persoana care ma cunoaste, la fel  si despre cum imi place si ma intriga sa ii privesc in mediul lor, atunci cand cred(sau nu le pasa) ca cineva ii priveste. Oricum, inspirata de aceasta "placere" a mea, am decis astazi sa va povestesc despre o femeie fantastic de interesanta, ca prima poveste dintr-un sir mai lung, despre oameni. 

           Am cunoscut-o in statia de autobuz, nu ca ar fi avut treaba acolo, s-a oprit doar cat sa isi traga sufletul un moment, langa mine. Eu, cu copilul in SSC, protectie peste, doar caciula se mai vedea(pentru ca e inca iarna..), ea, haina si caciula de blana, o poseta clasica,stilata, si o sacosa textila. Se intoarce catre mine, si imi spune senina, cu zambetul pe buze "Ce copila frumoasa! Daca aveam si noi portbebe asa pe vremea noastra.. Tare bine ar mai fi fost si pentru noi." Asta a fost primul semn ca stau de vorba cu un om destept. De ce spun asta? Gasesc foarte greu oameni, chiar si de varsta mea care sa admire si sa inteleaga utilitatea purtatului copilului, ca sa nu mai zic de cei care te acuza ca ii faci rau...

        Apoi discutia noastra a continuat, si noua mea prietena a inceput sa imi povesteasca despre ea. Nu mi-a spus cum o cheama, insa mi-a spus cati ani are, 82, moment in care m-am mirat. Uitandu-ma la ea nu as fi zis ca are mai mult de 65 poate, mai ales din cauza luminii din ochii ei atunci cand vorbea. Parea un om cald, vesel, dar mai ales nevorbit.. Nevorbita pentru ca avea o sete atat de mare de a povesti, orice, totul, numai sa povesteasca cuiva care sa asculte. Mi-a mai spus cate ceva despre viata ei, despre cei 2 copii care sunt plecati la mii de km in strainatate si cum abia asteapta sa ii vina fiica in vizita, peste cateva luni. In tot timpul asta, in care noi am stat de vorba pe langa noi a trecut de 2 ori autobuzul pe care il asteptam. Nu ma grabeam asa ca am ramas cu ea, sa o ascult.

           Cand s-a saturat de vorba, s-a ridicat de langa mine zambind si mi-a spus ca i-a parut bine. I-am spus ca si mie si ca sper sa ne mai intalnim. Am fost sincera. Batrana din statia de autobuz a fost unul dintre cei mai interesanti oameni pe care eu i-am intalnit in toata viata mea. Mi-am spus in sinea mea, si va spun acum si voua ca sper, daca voi ajunge vreodata la o asemenea varsta, sa fiu la fel de plina de viata si incantatoare pentru cei din jurul meu asa cum a fost ea pentru mine.

P.S.: Faceti-va timp, opriti-va un moment si stati de vorba cu un om nevorbit. Au atat de multe de zis,lucruri atat de fascinante si interesante, sau lucruri pur si simplu banale, dar minunat de ascultat privind lumina de pe chipul lor, incat nu va va parea rau de minutele pierdute.

Martisor, si Primavara !

           Primavara, cel putin calendaristic vorbind, a sosit.Desi afara zapada este si de 1m pe alocuri, si ca sa mai trec peste frustrarea data de faptul ca pe 1 februarie era cu adevarat primavara, iar azi nu, eu vreau sa va spun "La multi ani dragelor, si dragilor" pentru ca primavara este a tuturor.De altfel sunt destule zone in tara in care, in ciuda obisnuintei noastre ca barbatii sa dea martisoare femeilor, se procedeaza fix invers, barbatii  fiind "sarbatoriti" in prima zi de primavara. Data fiind minunata ocazie de astazi, m-am decis sa va fac atat voua,celor care ma cititi, cat si mie, un cadou. Ce cadou? Simplu. Am adunat laolalta din toate colturile internetului, traditii speciale si diferite de Martisor din tara noastra.

         Voi incepe,bineinteles cu o legenda. Sunt foarte multe legende care spun o poveste legata de aparitia si semnificatia snurului bicolor. De la versiunea in care Soarele care a coborat de pe cer in chipul unei fete frumoase si a fost tinuta prizoniera de catre un smeu pentru ca mai apoi pe 1 martie sa fie salvata de un print care a varsat sangele smeului pe zapada pana la  cea in care Primavara a iesit la marginea padurii si a gasit un ghiocel iesit din zapada si incercand sa il salveze de ger se raneste la deget si o picatura din sangele ei ajunge in zapada inghetata. Insa preferata me este cea care spune ca firul martisorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia, in timp ce urca turma la munte. Asemanator Ursitoarelor care torc firul vietii copilului la nastere, Dochia torcea firul anului primavara, la nasterea timpului calendaristic. De aceea, martisorul este numit de etnologul Ion Ghinoiu “funia zilelor, saptamanilor si lunilor anului, adunate intr-un snur bicolor”. De altfel, in vechime snurul nu era rosu si alb,ci era confectionat fin lana alba si neagra, obiceiul fiind legat de legenda Babei Dochia.

        Dupa cum spuneam mai sus exista obiceiul, mai ales in zona Moldovei, ca fetele sa ofere martisoare baietilor. In Muntenia si Dobrogea martisoarele se pun la mana sau gatul copiilor si se poarta 12 zile sau chiar intreaga luna martie, apoi se leaga de crengile unui pom fructifer, iar daca pomul are rod bun,atunci si copilul va avea un an bun. In Transilvania, insa, obiceiul spune ca martisorul se atarna la usi, ferestre sau chiar de coarnele vitelor.In anumite zone din Bucovina si Moldova fetele si femeile poarta la gat legat cu un snur o moneda din aur sau argint timp de 12 zile pe care mai apoi o folosesc ca sa cumpere o bucata de branza alba dulce, ca sa fie tot restul anului dulce si frumoasa. De altfel, martisorul are proprietati de talisman. Se presupune ca poarta noroc, apara de rau, previne boala si tine departe deochiul de cel care il poarta.

        De asemenea, in perioada 1-9 martie se aleg Babele. Babele reprezinta zilele in care Baba Dochia torcea si si-a scuturat cele 9 cojoace,unul cate unul in fiecare zi, inainte de a fi inghetata impreuna cu oile ei. Se spune ca asa cum va fi ziua Babei tale, asa iti va fi si tie anul. Baba ti-o poti alege fie ni functie de ziua nasterii, fie la intamplare.

       Am adunat informatii din foarte multe articole si legende stiute de mine deopotriva. As mai avut o gramada de lucruri de spus, insa acestea mi s-au parut cele mai importante si relevante.Pentru mine, atat Martisorul cat si Baba sunt printre putinele traditii pe care inca le pastrez asa cum le stiu din copilarie, si imi fac placere, la fel cum mi-a facut placere astazi sa aflu atat de multe despre aceste traditii. O primavara asemenea sufletului va doresc tuturor!

Ne-a mai ramas doar restul vietii noastre!

          Astazi este o zi mare pentru mine. Se implinesc 4 ani de cand nu mai e vorba doar de mine, e vorba de NOI. Au trecut 4 ani frumos, dar parca prea repede. Ma inunda un sentiment de fericire absoluta gandindu-ma ca din primele clipe si pana astazi am ramas cu credinta ca am gasit persoana potrivita. Am gasit omul care sa imi fie tot; am impartit idei, credinte, lacrimi, zambete, am impartit tot.

           Eu sunt o cinica, si desi m-am mai indragostit inainte sa il intalnesc pe el, nu am crezut niciodata in dragostea aceea adevarata, care sa dureze mult si bine. Stii cum se spune "dragostea dureaza 3ani, cel mult", noi am trecut de pragul de 3, am ajuns la 4 inca fericiti, inca nesatui unul de celalalt, lucru ce ma face sa ma gandesc ca poate Universul a vrut sa imi arate ca ma insel. Stiu ca o sa sune siropos dar inca simt ca ma indragostesc in fiecare zi, ceea ce imi da o asigurare de suflet ca suntem pe drumul cel bun.

           Am inceput acum 4 ani pe drumul asta timid, incet, in 2 si astazi il continuam in 3, cu lacrimi, zambete, stres, nervi, dar mai ales cu dragoste. Noi am fost speciali, pentru ca desi absolut fiecare om care trebuia sa ne sustina ne-a pus bete in roate la un moment dat, am avut Universul de partea noastra(sau cel putin asa imi place mie sa cred), am fost mai puternici. Si in ciuda cinismului meu, el a reusit sa ma faca sa cred in aceasta " tovarasie", si rezistenta ei sub presiunea anilor si a ceea ce ne inconjoara si incearca sa ne doboare zi de zi.
  

           Am fost unul din cuplurile alea care se grabesc, si intr-un sir de evenimente nefaste, ne-am mutat impreuna in chirie, in 2zile, dupa nici 6luni de la prima intalnire. Atunci, desi stiam ca e devreme, si toata lumea era impotriva mea, a fost cea mai sigura decizie pe care am luat-o vreodata. Si de acolo a inceput adevarata provocare. Desi eram indeajuns de maturi sa ne asumam responsabilitatile, au urmat momente in care realitatea ne-a lovit mai tare decat ne asteptam, dar cumva am incasat fiecare lovitura in 2, si am inteles cu adevarat atunci sensul zicalei "Unde-s 2 puterea creste". Noi am fost un zid. Nimic nu a fost destul de puternic sa ne doboare, nici lipsa banilor, nici oamenii, nici zvonurile nefondate, nimic. Noi am fost in primul rand prieteni, confidenti. Ne-am respectat si abia apoi ne-am iubit.

            Acum ma uit in urma si relizez cu mandrie dar si cu o doza de uimire cat de departe am ajuns. Cat de mult am crescut impreuna in anii astia, si desi au trecut 4 ani, eu inca ma indragostesc in fiecare zi. Acest fapt ma face sa cred ca nu imi va ajunge viata pe care o mai am de trait ca sa il iubesc destul.

O zi pentru iubire..?

          Valentine's day, ziua iubirii.. Bineinteles ca atunci cand eram adolescenta sarbatoream si eu, cu fast, aceasta minunata zi. Pana la urma de ce nu as fi facut-o? Primeam cadouri, atentie, iesiri romantice si asa mai departe. La un moment dat insa, poate si din cauza faptului ca acum sunt intr-o relatie serioasa, matura si diferita de orice altceva din viata mea, mi-am dat seama ca e o prostie. De ce?

               Ai o zi pe an in care sarbatoresti iubirea. Dai tot ce ai mai bun sa ii arate persoanei de langa tine ca o iubesti si ca e importanta, ii iei cadouri si asa mai departe. Dar ce faci cu celelalte 364 de zile? De ce o zi? De ce nu in fiecare zi? De ce un barbat indragostit ar avea nevoie de o zi speciala ca sa cumpere flori? De ce o femeie indragostita are nevoie de un motiv ca sa gateasca o cina speciala si sa se imbrace intr-un neglijeu sexi? Nu vad posibil ca o azi sa fie totul lapte si miere, iar maine sa te intorci la relatia monotona, aproape fara viata, lipsita de tandrete si atentie pe care o traiai pana ieri.

             Noi am renuntat la V-day dupa primul an de relatie. Atat am sarbatorit, un Valentine's day. Si a fost atat de ciudat si plin de presiune.. A fost un esec. Insa zilele in care el imi aducea flori doar pentru ca e marti, sau pentru ca a trecut pe langa florarie si s-a gandit la mine, zilele in care eu il asteptam cu tamdrete acasa, sau in care ne intalneam dupa 16ore de munca si ne imbratisam lung; zilele in care ne faceam unul altuia cadouri, nu pentru vreo ocazie speciala, ci doar pentru ca stiam ca celalalt isi doreste acel lucru erau si au ramas pana astazi mai bune decat un milion de sarbatori ale indragostitilor la un loc.  Noi am ales sa ne sarbatorim iubirea in fiecare zi. Prin cadouri, flori,cine romantice sau pur si simplu zambete, imbratisari, saruturi pe fuga, "imi pare rau" dupa o cearta.

         Nu am nimic impotriva unei sarbatori a iubirii, nu cred ca e neaparat rea pentru ca este importata,doar ca nu cred ca iubirea merita sarbatorita doar o zi pe an. Iubirea e acolo in fiecare zi, si daca nu e, nu esti langa persoana potrivita. Iubirea e in ceasca de cafea pe care el o face dimineata, e in zambetul pe care tu nu-l poti controla cand e in fata ta, e in sarutul de "buna dimineata", nu intr-o felicitare o data pe an. Nu sarbatoresc Valentine's day pentru ca sarbatoresc iubirea in fiecare zi, pentru ca nu vreau sa las loc de o astfel de presiune in viata noastra, de o competitie in care sa vedem cine iubeste mai mult.

A fi sau a nu fi.... proprietar!

              Azi am zis sa ma apuc sa povestesc o tragicomedie a vietii mele recente... Dupa cum bine stim, toti oamenii din Universul asta minunat au simtul proprietatii. Cu cat cresti mai "saracut" sa zicem, cu atat e mai dezvoltat. Si cand ajungi adult, legal cel putin, se dezlantuie in tine chestia asta. Vrei si casa, vrei si masina, vrei si vacanta in Barbados... toate astea in timp ce platesti chirie, mergi la munca cu transportul in comun si iti faci vacantele la babaci la tara.  Te rog nu imi spune ca doar mie mi se intampla asta...

             Oricum, incepand anul intr-o nota optimista, in club ca niste "monstrii" de parinti ce suntem, ne-am trezit in prima dupa-amiaza a anului cu capul mare si greu si ne-a pocnit ideea fix in frunte : "hai sa strangem bani de casa". Daca stai sa te gandesti ca un salariu la noi, in minunata breasla a carciumarilor, rar depaseste 2000 de lei si un apartament este, cu indulgenta vreo 40.000 de euro, ai putea spune ca am baut ceva stricat in noaptea aia :)) . Dar nu asta este cea mai mare problema, linisteste-te! Problema principala, pe langa alea secundare, e ca noi nu stim cum dracu sa economisim! Am incercat cu cartea- aparat foto super misto la reducere on-line, cu sticla de sticla- reducere la haine in mall, depozit in banca- laptop super smecher la reducere... Cum as da-o nu o nimeresc...

            Asa ca, te rog crede-ma cand spun ca ii inteleg pe aia care accepta sa isi puna dosul la bataie pentru urmatorii 30 de ani, desi nu sunt inca dispusa sa fac chiar atat de mult pentru un acoperis. Asa ca am inceput sa explorez beneficiile si dezavantajele statului in chirie pana la pensie...Oare chiar merita sa te chinui 30 de ani pentru o casa? O parte din mine zice ca da, alta imi zice sa nu ma stresez, ca pana una alta, salile de asteptare din gara au incalzire iarna, si au mai fost si altii care au dormit intr-o cutie sub un pod, nu sunt eu prima.

         Pana la urma am decis ca statul cu chirie mai merita o sansa, depozitul la banca la fel, si mi-am propus sa sper ca fiica-mea ajunge ceva magnat al imobiliarelor si isi va permite ea o casa pentru mine,ca eu... nu prea curand. Si imi e frica de banca mai rau decat copiilor din filmele americane de monstrii din dulap. Sau poate ma mut la tara, in casa bunicamii si imi fac ferma.. Glumesc,evident, n-am fugit de la tara de drag ce imi era sa culeg porumbul toamna... Si daca stii tu o metoda mai buna de economisit, da-mi de stire, poate suntem noi mai dobitoci si n-am gasit formula castigatoare.

Retrospectiva unui an lung!

                Am irosit cu succes o luna întreaga din noul an așa ca mi s-ar parea mai mult decât potrivit sa fac o retrospectiva a anului 2017. Ce a fost bun, ce a fost rău, ce am învățat după anul asta; un total al anului trecut.

                 Anul 2017 a început frumos, cu noi așteptând un pui de om, la vremea aceea nestiind dacă era fetița sau băiat, pregatindu-ne psihic pentru marea schimbare ce incepuse deja să se întâmple în viața noastră. Stăteam într-o casa mica, enorm de scumpa pentru ceea ce oferea și ne întrebam dacă ar fi cazul să ne căutam alta locuinta. Într-un final am decis, impinsi în mod special de tratampentul pe care îl primeam din partea proprietarilor, să ne mutam în casa noua. Ce am învățat? Sa acord mai multă atenție oamenilor cu care am de-a face, mai ales dacă exista posibilitatea ca ei sa îmi poată face rău. Nu vorbesc de fizic, dar uneori oamenii reușesc sa îmi facă rău psihic, să mă determine sa îmi pierd încrederea în umanitate... Am mai scris eu despre prosti și felurile lor.

                Și uite așa, cu o săptămâna înainte de Paște ne plimbam cu o sumedenie de cutii și saci dintr-o parte în alta a orașului. Ne-am mutat într-o casa mai mare, pe care am reușit sa o punem la punct în aproximativ o săptămâna, intre munca și plimbari pe la doctori. Deja aflasem ca vom avea o fetița, așa ca am început să ne și pregătim pentru marea întâlnire. Fiecare zi ne umplea și mai mult de fericire,dar mai ales de frica. Acea frica irationala de viitor părinte.

               A venit vara și mai era doar puțin peste 1 luna pana la marea întâlnire, când am decis sa îmi închei socotelile cu munca și să mă odihnesc cât mai pot. Ei bine,cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din targ, am avut parte de mai multă plictiseala decât de odihna... Zilele treceau, marea zi se apropia dar pitica mea nu dadea nici un semn ca ar vrea să ne întâlnească, așa ca după aproape 2 săptămâni de la termenul limita am decis ca noi nu mai vrem sa mai așteptam, și doctorul a decis ca nici nu mai putem. Așa ca în ziua de 2 august, cu un bagaj imens am pornit spre maternitate. Seara, la ora 22:30 mi-am strâns copilul la piept pentru prima data. O să spun,fara urma de modestie, ca acela a fost cel mai bun moment al anului. Ce am învățat? Pot mai mult. Am spus în timpul travaliului de cel puțin 50 de ori ca nu mai pot, dar am mai putut de fiecare data. Iar în momentul în care am văzut micuta vietate zâmbind în brațele mele la nici 5 minute de când a ajuns pe aceasta lume, totul s-a șters.

               Odată ajunse acasă, calitățile de părinte ne-au cuprins pe amândoi, ca și cum făceam asta dintotdeauna, și toată viața noastră a început să se invarta în jurul ei. Am invaatat să ne adaptam viețile după nevoile ei, sa cantarim deciziile ca pentru 3, și sa nu renunțam la viețile noastre individuale,dar nici la viața noastră în doi. Nu ne-am martirizat. Ce am învățat? Ca viața de părinte este minunata, și nu trebuie sa renunți la tine ca om în momentul când devii părinte. Am ieșit în continuare la mall, la cafenele și terase, m-am bucurat în continuare de lectura, de plimbari prin parc și de viața de cuplu. Nu trebuie sa schimbi totul radical, ci sa ajustezi!

               A fost un an lung, în care toate au curs minunat,de la sine. A fost un an care m-a schimbat, care m-a învățat multe, și cu toate astea m-a ajutat sa rămân eu însumi. O parte din mine a renăscut anul asta, am devenit mama. Dar o alta parte din mine a învățat sa rămână femeie, sa nu renunte la sine, la ce iubește. Am devenit un om complet, mai bun. Ar mai fi multe de spus, după cum spuneam, a fost un an lung, dar acestea au fost cele mai frumoase și importante evenimente din viața mea, și de acestea vreau sa îmi amintesc. Restul se vor duce cu vântul,asa cum se duce orice e negativ în viața mea. Și asta am învățat în 2017, sa alung negativitatea, lucrurile care nu îmi sunt de folos, care nu ma bucura. Acum sper la un 2018 mai bun,cu și mai multe reușite, și cu mai puține esecuri, mai puțina tristete, mai puțin rău.

Au trecut 6 luni ! :) | Ganduri de mama

           Acum fix 6luni, la ora 22:30 viata mea s-a schimbat. Eu m-am schimbat. In momentul acela minunat si memorabil in care mi-am strans pitica la piept pentru prima data nu am mai fost doar eu, femeia ci am devenit mai mult, am devenit MAMA.

           Au fost 6 luni extraordinare, grele pe alocuri, cu pusee de crestere, regresii ale somnului, N marci de lapte, scutece, biberoane si altele.. Ce sa mai, o adevarata nebunie! Am avut parte si de ceea ce ma temeam cel mai tare : baby blues. Baby blues nu e chiar o depresie, dar nici pe roze nu stai... Am trecut cu greu prin acea perioada, si cu mult ajutor.

            Au fost 6luni lungi, si in acelasi timp atat de scurte... Am clipit de 3 ori si duse au fost. Parca ieri eram uriasa, si ma rugam la ceruri si Univers sa nasc odata ca nu mai puteam sa fac nimic. In caz ca se intreaba cineva, nici acum nu pot sa fac nimic, atunci din cauza burtii, acum din cauza ca pitica are nevoie constanta de dragoste si cocoloseala, dar nu e nici o problema, si mie imi place.

           Au fost 6 luni pline de momente de neuitat de la primul scancet pe care l-am auzit acolo, pe patul de nasteri, la primul zambe care a aparut chiar a doua zi, pana la primul alaptat, la deceptia din cauza pierderii laptelui, la vaccinuri si prima jucarie tinuta in mana, la lacrimile si semi atacul de cord pe care l-am suferit la prima cazatura si cate si mai cate. Am ras, am plans, am pierdut nopti, chiar am adormit in cada odata... M-am trezit dupa 3ore tremurand din toate incheieturile si speriata ca nu stiam unde sunt.

           Au trecut 6 luni in care pitica mea a crescut ca Fat-Frumos din poveste, si noi odata cu ea. Si am invatat in aceste 6luni ca poti sa simti mai multa fericire decat credeai, ca poti sa fii in acelasi timp speriat, obosit, disperat si totodata nebuneste indragostit de puiul ala de om caruia nu esti sigur ca ii vei supravietui. Au trecut 6 luni. La multi ani, pitica mea!

La munte a fost primavara!

           Azi mi-a fost primavara! Afara au fost... Sincera sa fiu nici nu stiu cate grade au fost, tot ce stiu este ca azi la munte a fost primavara.

            M-am trezit de dimineata cu o puternica impresie ca voi avea o zi atat de proasta cum nu a mai fost alta. M-am ridicat din pat si in primii 6 pasi am spart un pahar .. Paharul a facut un zgomot puternic, care mi-a speriat pitica, si mai departe e usor de imaginat ce a urmat. Toata aceasta activitate inainte de cafea...

           Am reusit intr-un final sa imi fac o cafea, sa beau jumatate, apoi... S-a dus si cana, si cafeaua. Ia si aduna cioburi, si sterge pe jos, dar nu inainte sa linistesti copilul, care si de data asta s-a speriat. Am tras aer in piept si am zis "Asta e.. Azi va fi una din zilele alea." . Zilele alea sunt zilele in care te trezesti normal, si lucrurile merg atat de prost incat pana seara nu mai ai nici vlaga, nici speranta, esti in pragul depresiei si te rogi la orice divinitate dispusa sa te asculte.

             Insa, cum nebanuite sunt caile Universului, intre mop si matura am aruncat un ochi pe geam si am vazut-o: Primavara! M-am mai lasat pacalita si inainte de bine cunoscutul soare cu dinti, asa ca am deschis geamul sa ma conving. Spre surprinderea si fericirea mea, vremea de afara era pe bune.

             Mi-am spus ca asta este sansa mea sa imi fac ziua mai buna. Fiind atat de cald afara, eram sigura ca o sa gasesc macar o terasa deschisa, unde sa beau o cafea facuta si servita de altcineva. Totodata era vremea perfecta sa scot pitica la o plimbare. Asa ca m-am pregstit temeinic cu jucarii si biberoane, dupa ce am terminat de strans cafeaua si cioburile bineinteles, si dusa am fost. In primele 10 minute dupa ce am iesit pe usa m-am incarcat cu energie pozitiva, cu accent pe energie. N-am mai avut nevoie de cafea!

              Pana la urma ziua mea a fost una destul de buna, daca fac abstractie de la dimineata catastrofala. Atat eu cat si pitica ne-am bucurat de primavara de pe 1 februarie, ne-am relaxat si ne-am incarcat bateriile. Mai ales eu, pentru ca ea are energie cat sa doboare 10 adulti. Azi la munte a fost primavara! Cred ca daca ar fi venit cineva sa imi ofere un martisor, astazi l-as fi primit firesc!

Despre prosti cu si fara ghilimele!

         Prostii sunt o realitate a vietii noastre. Prostia la fel. De multe ori suntem si noi prosti,sau manifestam momente de prostie care in retrospectiva ne fac sa ne dam una in cap, sa nu ne vina sa credem ca noi am facut asta. Dupa parerea mea prostii se impart in 2 mari categorii: prosti si "prosti". Definitia din DEX a prostului este asta: "PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s. m.și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac " . Tot in DEX se gaseste si definitia "prostului", desi nu e punctata asa: "♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul"
    
         Prostul clasic e usor de recunoscut, in special din cauza faptului ca el nu stie ca e prost, e foarte galagios, si isi sustine cu vehementa parerile, care de cele mai multe ori nu au nici cea mai mica legatura cu realitatea. De la gramatica, la sanatate, bani, copii, prostul are intotdeauna o parere despre orice, pe care si-o sustine in nestiinta lui fara sa accepte ca ar putea fi gresita. De asemenea este intotdeauna insotit de cel putin 2 altii ca el, care sunt in totalitate de acord cu el. Ei cred ca stiu deja tot ce este de stiut si nu mai au nimic de invatat de la nimeni.  Daca vorbim de social media sunt in grupuri de cel putin 5 pana la  20. In popor este o vorba "Nu te pune cu prostul, ca te aduce la nivelul lui si te bate cu experienta", ar fi bine sa o asculti.

        "Prostul"  nu este prost prin nestiinta ci prin empatia si generozitatea peste masura. Este acela care dupa ce i-au iesit basici in gura ca s-a fript cu ciorba mananca si al doilea castron in speranta ca aia nu mai frige. Aici vorbim de 3 subcategorii: Cel care dupa ce ti-a dat geaca de pe el si tu i-ai vandut-o, vine si iti da si camasa, sa ai si tu ca poate esti amarat, cel care iti da geaca si dupa ce i-ai vandut-o da camasa altcuiva, si cel care dupa ce i-ai vandut geaca realizeaza ca l-ai prostit, iti spune ca ar trebui sa iti fie rusine, si isi pastreaza camasa pe el.

            Atat prostul cat si " prostul" nu se invata minte aproape niciodata. Unul pentru ca nu poate, celalalt pentru ca nu vrea. Unul din cauza iq-ului mic, celalalt din cauza inimii prea mari. Insa de amandoi ar cam trebui sa te feresti. De primul pentru ca te va face sa iti doresti sa il ajuti sa invete ce e gresit si corect si vei depune o munca nebuneasca dupa care nu vei obtine nici un rezultat, ci din contra te vei simti tu mai prost decat el,iar de al doilea pentru ca va dori aproape intotdeauna sa te "infecteze" cu bunatatea si darnicia lui. Sa te invete sa dai tot ce ai, ca sa te simti si tu la fel de bine ca si el. Daca nu esti atent, unul din ei tot ti-o va face...

          Fiecare dintre noi este cel putin odata in viata "prost de ocazie", adica face o prostie atat de mare incat nici lui nu ii vine sa creada ca a facut-o. Insa ceilalti, nu se lecuiesc aproape niciodata. Si nici nu vor disparea vreodata dintre noi, daca asta credeai. Cum spune vorba aia "Mama prostilor e mereu gravida" !

Fenomenul "Sunt mai bun pentru ca stau la bloc"

        In ultima vreme am vazut pe retelele de socializare, Facebook in special, un fenomen cel putin deranjant. Hai sa stergem pe jos cu cei care muncesc, sau sunt de la tara, practic cu oricine nu are totul de-a gata de la mamica si taticu. De obicei nu sunt foarte vocala in ceea ce priveste astfel de fenomene, prefer sa nu imi incarc mintea cu negativitati; dar am vazut ieri un post care a trezit in mine mandria de fata de la tara, ca sa spun asa.

          Nici macar nu am dat atentie persoanei care a postat, pentru ca am vazut destul de multe de genul in ultima vreme, dar asta este cel mai putin important, pentru ca am observat ca e o ideologie din ce in ce mai raspandita. Ca sa va lamuresc, postarea suna cam asa : "Daca tu iti pui poze in club si eu stiu ca asta-vara strangeai lucerna, cum facem?" parafrazez,nu citez, pentru ca nu am retinut complet "citatul".

           Cum spuneam, s-a trezit in mine mandria aia de fata de la tara, care nu doar o data a fost la adunat una alta in sezonul recoltei. Asa ca vreau, si chiar incerc din rasputeri sa inteleg logica. Daca esti de la tara nu poti sa mergi in club? Sau e ok atata timp cat nu mergi la munca campului? E o rusine, asa ca o moda noua, sa muncesti pentru ce ai? A devenit clubul sau orice fel de iesire in societate doar pentru cei care stau la bloc?

          Cu ce e mai bun cel care sta la bloc si ii da mama sau tata de o bere si intrarea in club decat ala care sta la tara si isi munceste banii? Si cand spun ca munceste, crede-ma, nu glumesc. E destul de greu sa faci fata muncii campului. Nu ma intele gresit, nu am nimic nici cu astia de la bloc, si eu stau tot la bloc in prezent. Am ceva cu astia care cred ca sunt mai buni doar pentru ca stau la oras si nu la sat.

            Una peste alta, cred ca astia care traiesc dupa ideea ca munca e pentru fraieri, s-ar putea in cativa ani sa ii salute cu " Buna ziua, sefule!" pe cei de care rad azi ca au strans vara trecuta lucerna. Nu va mai creati valori false, ca sa va multumiti cu cine sunteti. Munciti fratilor, nu neaparat fizic, munciti cu capul sa cresteti in fiecare zi mai mult. Daca tot vreti sa va traiti viata dupa principii, gasiti niste principii sanatoase, care sa va ajute sa deveniti mai buni in ceea ce faceti. Gasiti in scop si mergeti catre el in fiecare zi. Injosirea altora nu va ridica pe voi, oricati ati injosi. Fiti mai buni in ceea ce faceti, indiferent de cei din jurul vostru. Autocritica are tendinta sa ajute mai mult decat lauda de sine.

           Pe final va zic doar atat, make poze in club si lucerna, not war! Si va las o poza cu mine in floare varstei cand eram Regina Pasunilor, sa va amuzati si voi putin.(Si nu, pe mine inca nu ma saluta nimeni cu "Buna ziua, sefa!"... Din pacate ) Si poate va da de gandit putin despre ce ar trebui sa va faca sa va fie rusine si ce nu.

Un minut sa-mi plang de mila!

       A fost o vreme in viata mea in care ma simteam invincibila. Eram sigura ca pot ajuta pe toata lumea, si nu am nevoie de nimeni care sa ma ajute pe mine. Si aveam dreptate... La vremea aceea. Eram stapana pe situatie, eram stapana pe viata mea, si astazi sunt! Si oamenii.. Oamenii din jurul meu s-au obisnuit sa fiu mereu acolo pentru ei, sa ii ajut orice ar fi, oricand si in orice circumstante. S-au obisnuit sa nu am nevoie de ajutor, iar eu m-am obisnuit sa nu il cer...

        Ce nu stiam atunci este ca, odata cu trecerea anilor, lumea de pe umerii mei va deveni mai grea, si va fi din ce in ce mai greu sa pasesc drept, fara nimeni care sa ma ajute sa mentin echilibrul. Si va deveni cu atat mai greu sa echilibrez mersul celorlalti, odata ce eu ma clatin. Oamenii s-au obisnuit sa nu intrebe daca am nevoie de ajutor, ci sa spuna "O sa te descurci!"," Rezolvi tu cumva!", "Te vei adapta!". Si in fiecare zi imi vine sa dau drumul intregii greutati de pe umerii mei, sa o las sa cada, sa ii chem pe ei sa stranga mizeria. Dar nu pot!

        Dar nu pot, pentru ca trebuie sa ma descurc, sa rezolv eu cumva, sa ma adaptez! Asa ca merg inainte,cocosandu-ma incet cu lumea mea si bucati din lumea lor, a tuturor atarnandu-mi pe umeri, aproape strivindu-ma! Ce stiu sigur este ca nu m-ar deranja sa primesc ajutor din cand in cand, dar nici nu stiu cum sa il cer, si nici nu vreau! Nu este in fiinta mea sa cer ajutor, sa creez drama, si nici in cei de langa mine sa vada..

         In engleza e un termen " taking people for granted " corespondentul in romana ar fi ca iei oamenii de buni, au fost acolo dintotdeuna, si esti convins ca vor fi intotdeauna, asa ca nu te deranjezi sa vezi dincolo de asta. Nu te intrebi daca vor fi intr-adevar vor fi in continuare langa tine indiferent de circumstante.

         Asa ca dupa ani in care am fost "luata de buna" s-a trezit in mine ceva. Un sentiment. O amestecatura de furie, frustrare si dezamagire care ma umple de fiecare data cand aud "Te descurci tu!", de fiecare data cand as vrea sa am un minut pentru mine, un minut in care sa imi plang de mila si celalalt doar sa asculte si sa inteleaga, sau macar sa pretinda ca intelege. M-as multumi cu atat. Dar nu, pentru ca nu e timp. Nu am un minut de irosit, nu-i asa? Si tac. Ma inchid cu un zambet si ascult, inteleg si pretind ca inteleg. Pentru ca trebuie sa fiu invincibila, pentru ca altii au nevoie de un minut sa isi planga de mila, pentru ca minutul meu e al lor deja. Eu nu am un minut!